„Trimas-o imparatul carte”

de Prof. univ. dr. Radu Baltasiu

zicerea trimisă de adâncurile noastre păzitoare, prin cântecul lui Grigore Leşe. Pe vremea acea, femeia ştia „rândul la pluguri”. Întocmai ca atunci, când, vorba lui Marin Sorescu, în lipsa bărbaţilor plecaţi prin lume, „când veneau turcii pe-aici cine-i lua la palme?” – femeia, dar pe vremea aia „muierea pupa mâna bărbatului”. Paseism? Nu vedemprogresul? Cine a zis că nu? Numai că odată cu el a dispărut şi ordinea cuvintelor de mai sus. Cine mai sare pe istorie azi, s-o strunească? Să crească din ea grâu sau „să-i ia la palme pe turci”? „Fermierii” o să-mi spuneţi şi … complexul NATO-UE. Numai că fermierii  fac grâu pentru bani, iar complexul integrării europene ia mai mulţi bani din Est decât dă*. Mai mult, aşa cum arătam în altă parte**, ordinea are nevoie mult mai mult decât de mâncare, are nevoie decultura pământului, de ţăran (de aceea îi şi zice agricultură – dar deh, ce e evident, nu se vede).

Răchitova. Haţeg. Lumea scufundată a demnităţii noastre. Ruinele sistemului de fortificaţii ale cnejilor români din Ardeal, în sec. XIII (când, Transilvania, nominal, era sub stăpânire maghiară) foto: Mădălina Nădrag („Haţeg, Ţinutul dinozaurilor„, [2012]*** p.45). Am săpat aici când eram elev, într-o practică arheologică cu studenţii Universităţii din Cluj-Napoca

Dar „cum era pe vremuri” este, ca de obicei, un pretext, un close-up cinematografic pentru a ajunge la mesajul propriu-zis, la sistemul mental de fortificaţii, între dealurile mentalităţii colective româneşti. Răchitova este minunată, dar pare părăsită. Poza este mai mult strigată decât mândrită. De 1 Decembrie, ne dăm seama, avem a participa la sărbătoare dintr-o postură aparte.
Spaţiul românesc şi-a definit, de-a lungul timpului atitudinile pe o axă călare pe Mare şi Carpaţi într-o atitudine aparte: de la Hamangia avem postura gânditorului, continuată spre esenţa lumii din cer cu coloana infinitului a lui Brâncuşi,mediate de atitudinea integrării în Cosmos a Mioriţei – românii nu au avut nevoie de demonstraţii ale naturii pentru a o respecta. Dar chiar şi pe vremea celui mai negru comunism, al Anei Pauker şi Leonid Tisminețki, atitudinea fundamentală plasată între Gânditor, Mioriţa şi Brâncuşi era păzită. Generaţiile Blaga-Labiş, cu ajungeri până în prezent la Păunescu-Lăncrănjan-Rugină. Ana Pauker nu a încercat să fie atunci Blaga, aşa cum Tismăneanu, azi, din comunist se vrea reper al judecării comunismului. Până puţin după 1990, societatea a avut acces la drumul ei, chiar şi atunci când nu se afla pe el, avea reperul lui. Altfel nu putea fi anticomunistă.
Acum, „păzitorii templului” s-au împuţinat foarte mult, ba mulţi îi sunt chiar profanatori. Azi toţi Dinu-Păturică sunt „de dreapta”. „Răchitova” este mai mult decât oricând ascunsă de bălării. Ba chiar am avut până ieri o politică oficială a ascunderii României prin banalizare, sub comuna frunză (9am, 4 aug. 2010).

Acum împăratul ne trimite carte să ieşim din aiureală. Nu e prima dată. A mai făcut-o în situaţii critice: „Noi trăim ca şi cum am fi picaţi astăzi din lună, neştiind de am mai fost mai înainte, cum şi cine am fost, cum am ajuns până astăzi şi ce am ajuns şi ce am putea spera şi dori a ajunge în viitor. Trăim fără legatura cu trecutul, smulşi din el şi, prin urmare, fără conştiinţa vitorului şi fără speranţa în el.” – se revolta Alecu Hurmuzachi pe la 1866, văzând încercările unora pieriţi sufleteşte să inventeze poporul bucovinean, tot aşa cum azi, vedem prin „România Liberă” o campanie de presă pentru inventarea „poporului ardelenesc”.  (Hurmuzachi în Todoşciuc, p.28)

Dincolo de problema economică, deficitul României este distanţa dintre ţară (cu „împăratul” ei din illo tempore, de unde ni se trimit „cărţile”), stat şi locuitorii ei. Ţara este părăsită de locuitori. Nu doar că jumătate din forţa de muncă e aiurea, prin lume, că nu are loc în propria ţară. Avem 40% ţărani (locuitori ai ţării, în tradiţia postromană, arată Iorga) dar noi nu-i vedem, le zicem fermieri. Generaţii întregi cresc cu spatele la ţară, oameni delocalizaţi, nomazi. Oameni care nu au unde îmbătrâni şi deci, trăiesc din mila lui Dumnezeu, chiar dacă au superjob-uri. Între România şi locuitorii ei stau de pază o şcoală, presă slăbite, care predică o stimă de sine colectivă diminuată, tocmai nomadizarea insului. Omului „nu-i mai vine rândul la pluguri” pentru că între pământ şi locuitorii ei s-a interpus o elită intelectuală de dominaţie, care face voile unor politicieni mancurtizaţi, pentru care puterea reprezintă un atât de în sine scop, încât aproape au pierdut România pe drum, devenind aici guvernatorii unei republici FMI. Pe locurile astfel pârlogite prosperă omul mic, omul cu şobolani, pentru care lumea are perspectiva canalelor fetide spre puterea sa mică, personală. Omul fără faţă şi societatea devenită reţea de canale. Din care cresc noi generaţii de lideri. De aceea nici nu avem economie. Întreprinzătorul care prosperă, vrea putere, nu să organizeze munca. Societatea a devenit o vehicul al puterii. Combustibilul: rândul de la plug al mâinilor noastre. Sunt locuri în România unde numărul depresiilor s-a dublat într-un singur an (Adevărul, 7 dec. 2011, Cluj-Napoca).

De aceea, 1 Decembrie, este în primul rând loc în cerul inimilor. Al regăsirii cu România. Al dreptului de a pune mâinile pe pluguri şi a pune istoria la treaba pământului nostru, că de-al „lor”, îşi au ei grijă, ba chiar … mai mult. Şi de a pune capac gurilor de canal ale vremurilor.

P.S.
Parada militară de astăzi, din Bucureşti, a trecut pe sub Arcul de Triumf. Pe sub ochii politicienilor care au agreeat scoaterea ocupării Budapestei în 1919 din odiseea înscrisă pe Arc. Stranii resentimente au unii ajunşi la guvernare, curioase slăbiciuni are Armata. La noi primarul se ocupă cu parcările subterane. Şi asta încă e un progres. (Historia, octombrie 2012)