George Topîrceanu s-a înscris în poezia românească din secolul al XX-lea ca unul dintre puţinii reprezentanţi ai umorului liric. Spirit lucid, înzestrat cu o remarcabilă inteligenţă artistică, Topîrceanu se defineşte, în primul rând, prin autorironie, prin cenzurarea propriilor sentimente. În acelaşi timp, se relevă ca poet al anotimpurilor, pastelist şi miniaturist. Iar, prin temele abordate, ca şi prin limbajul liric, este, în bună măsură un poet tradiţionalist, se arată în „Dicţionarul General al Literaturii Române” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007).
Poetul, prozatorul şi jurnalistul literar George Topîrceanu, membru corespondent al Academiei Române (din 1936), s-a născut la 21 martie 1886, în Bucureşti.
După terminarea studiilor liceale în 1906, a fost suplinitor la şcoala „Arhiereul Calist” din Bucureşti. În 1907 a efectuat serviciul militar. În 1908 şi 1909 s-a înscris la Facultatea de Drept, respectiv cea de Litere şi Filosofie, pe care, însă, nu le-a finalizat, conform „Dicţionarului General al Literaturii Române”.
În 1911 s-a stabilit la Iaşi fiind subsecretar şi secretar de redacţie al revistei „Viaţa Românească”.
A participat la campania din Bulgaria între 1914 şi 1915, reluându-şi studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi, însă, fiind mobilizat, a fost nevoit să le întrerupă din nou din cauza războiului. A căzut prizonier la Turtucaia (1916) şi s-a întors din captivitate în 1918, în urma intervenţiei lui Constantin Stere, director al „Vieţii Româneşti” şi persoană influentă pe lângă autorităţile germane din capitala ocupată. Revenit la Iaşi, în 1919, a fost numit subdirector al Teatrului Naţional, fiind, împreună cu Mihail Sadoveanu, şi redactor al revistei „Însemnări literare”.
Între 1926 şi 1927 a fost director al Teatrului Naţional din Chişinău, iar în 1930 a fost inspector general pentru Moldova. A condus temporar Teatrul Naţional din Iaşi, în 1934.
În 1936, a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
A debutat în 1904, încă de când era în liceu, la revista umoristică „Belgia Orientului”, sub semnătura Top, cu poezia „M-am pricopsit”.
A publicat, de-a lungul timpului, în reviste precum: „Dumineca”, „Revista noastră”, „România ilustrată”, „Sămănătorul”, „Neamul românesc literar”, „Ramuri”, „Viaţa românească” – în care îi apare, începând cu 1909, cea mai mare parte a operei sale – , „Viaţa socială”, „Teatrul”, „Lumina”, „Lumea”, „Revista Fundaţiilor Regale” etc.
Editorial, a debutat în 1916, cu volumele „Balade vesele” (în ediţiile următoare, având titlul „Balade vesele şi triste”) şi „Parodii originale” (1921), mai scrie volumul citat.
A tradus, în 1921, „Visul unei nopţi de vară al lui Shakespeare”.
În 1926, a primit Premiul Naţional pentru Poezie.
Dintre scrierile sale amintim: „Amintiri din lupte de la Turtucaia” (1918), „În gheara lor… Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare” (1920), „Strofe alese. Balade vesele şi triste” (1920), „Migdale amare” (1928), „Scrisori fără adresă. Proză umoristică şi pesimistă” (1930), „Pirin-Planina. Episoduri tragice şi comice din captivitate” (1936). Postum, mare parte din opera sa a fost reeditată.
„Nota definitorie a operei lui Topîrceanu este un aliaj de umor şi sentimentalitate. Mai precis spus, poetul e un sentimental care îşi ascunde stările sufleteşti sub vălul umorului, al autoironiei şi autorpersiflării. El îşi preface, cum singur o spune, ‘în glume lacrimile clare’ „, considera istoricul literar Dumitru Micu, citat de „Dicţionarul General al Literaturii Române”. AGERPRES
