Revoluţia timpului liber

de Prof. univ. dr. Radu Baltasiu

Netflix este o uriaşă reţea multimedia care furnizează programe la cerere.
În Europa se va produce o nouă revoluţie a timpului liber dacă Netflix va ajunge aici. Televizorul devine, cu adevărat, terminalul internetului filmografic.

Ar fi pentru prima oară când privitorul ar putea să îşi aranjeze cum doreşte spaţiul multimedia familial. Şi cum timpul liber e în mare măsură multimedia … ar fi o pătrundere strategică nu numai pe piaţă, dar şi în spaţiul privat, personal. Purtătorii de semnal tv ar fi puşi la locul lor, acum, când tocmai încearcă să ne reorganizeze vieţile prin programe dedicate: ar fi să rămână ceea ce sunt, purtători de semnal (carriers) nu formatori. Televiziunile ar fi şi ele puse la locul lor, adică pe raftul cu mediocrităţi, pentru că nici una dintre ele nu este nici „de nişă”, nici „generalistă”, ci „aşa-zis” de …” una şi, respectiv din cealaltă. Organizarea liberă a timpului liber ar fi una dintre cele mai importante eliberări de după 1989 din România. Neocomunismul, după ce a ocolit piatra unghiulară a Pieţei Universităţii din 1990, a reuşit să se multiplice aproape infinit, infiltrându-se în vieţile particulare. S-a blocat astfel accesul insului la oglinda societăţii. Rezultatul, după 20 de ani, sentimentul justiţiei colective este aproape inert. A mai zvâcnit parţial în iarna lui 2012, când s-a încercat agresarea corpului colectiv, prin legea sănătăţii. În rest, toate bune: oameni de stânga fac procesul comunismului, şi oameni fără ideologie, fac mişcări de dreapta*. Tinerii au fost băgaţi cu capul în sac. (Am tot scris despre prinderea lor între învăţământul care nu mai furnizează cunoaştere şi demnitate naţională, deci produce derută cognitivă, şi presiunea unei pieţe a forţei de muncă distorsionate, care produce neîncredere în propriile forţe.)

Oprită ca fenomen major, în acelaşi timp cu „Piaţa Universităţii”, prima revoluţie a timpului liber a început după 1989, când, odată cu reapariţia cărnii în magazine, omul a putut ieşi cu grătarul în natura. Ce s-a întâmplat, ştim: natura a fost vandalizată de „gherţoiul de bloc”, subspecie a navetistului, a muncitorului urcat forţat în bloc de regimul comunist.

Apoi a apărut ProTv în 1995. A fost „revoluţia filme bune”. Doza de manipulare, însă, era pe măsură: tinerii au fost sistematic imbecilizaţi cu tot felul de lozinci hipnotizant repetate: „generaţia pro”, „pro-revelion” şi alte asemenea, care au avut ca rezultat manelizarea spaţiului social al televiziunilor private „generaliste”.

A treia revoluţie a timpului liber a fost marcată de apariţia „Autostrăzii Soarelui” (2004, până la Cernavodă): România ajungea de la Bucureşti la Mare în jumătate din timpul necesar până la darea în funcţiune a acesteia. Numai că Marea fusese şi ea, manelizată, îngropată în gunoaie, zgomot şi în indolenţa capitalismului de tarabă care pusese mâna pe hoteluri. Abia dacă găseşti astăzi un „all inclusive” la Mare. Perla Dobrogei, Constanţa, are şi astăzi un centru vandalizat de bomba atomică a unei neputinţe interesate. Ca să nu mai vorbim că zgomotul s-a întronat între prezent şi tradiţia istorică fantastică a Dobrogei (Adamclisi, Histria, Babadag etc.), aşa încât nici astăzi linia viţei de vie nu este suficient cunoscută (Murfatlar, de pildă).

Cea de-a patra, prin 2008, au adus-o francezii de la Orange prin iPhone. Ca orice mediere din capitalismul periferial, la care se adaugă, probabil, limitele culturii corporatiste a operatorilor de telefonie, „produsul eliberator” iPhone vine în România cu aura şi mai puţin cu conţinuturile care i-au dat acest statut în Vest. Aceeaşi poveste cu Blackberry: în loc să fie un produs „eliberator” şi „deschizător de oportunităţi”, produsul rămâne un telefon generator de costuri ascunse neverosimile, aproape imposibil de folosit în acord cu categoria sa de „telefon inteligent” (smartphone).

Puţin înainte de iPhone şi Blackberry, s-a întâmplat şi „revoluţia mall-urilor” din Bucureşti. A apărut nu doar „strada deshopping acoperită”, cât mai ales conceptul cinematografului multiplex. Mall-ul a îndeplinit rolul important de constituire a prestigiului pentru cei care aveau ceva de arătat, fiind principalul podium al spectacolului de status alnouveau riches. În interiorul mall-ului, timpul liber avea deci funcţia construcţiei identităţii noii clase de mijloc. Pe lângă funcţia de „podium”, cinematograful din mall a oferit un debuşeu imaginarului vizual, greu de atins în faţa televizorului de acasă. În acest fel, cinmatograful de mall a suplinit, probabil, revoluţia dvd care la noi nu prea a avut loc. Firmele implicate în comerţul de calitate şi legal erau prea slabe, iar publicul nepregătit să suporte costurile.

Între timp, timpul liber s-a aplatizat. Nu pare că mai are sensibilitatea necesară producerii unei „revoluţii”. Dar tocmai aceasta se va întâmpla dacă un serviciu ca Netflix va sosi aici întocmai (nu prin servicii parţiale). Miza este uriaşă. Nu ştiu dacă vreun planificator american contemplă implicaţiile geopolitice ale acestui tip de vector, astăzi. „Netflix” ar putea să fie pentru un spaţiu social deşertificat de bucurii ceea ce au fost Coca Cola şi blugii pentru mişcările de eliberare din Est în 1989: un catalizator al eliberării sociale. Timpul liber nu înseamnă pierderea vremii, decât la modul minor. Este un timp al construcţiei sociale şi factor de putere. Până acum, e îngrădit în fabricile de vorbe ale televiziunilor şi înghesuit pe mărginea drumurilor prăfoase, în jurul mititeilor. A, şi să nu uit, hăituit de maidanezii din parcuri. Iar o societate modernă fără timp liber, tinde să fie instabilă.

*”De douăzeci de ani, românii sunt şubreziţi intelectual şi psihic de interminabilele false dispute dintre tovarăşii de dreapta aliaţi cu camarazii de stânga şi tovarăşii de stânga aliaţi cu camarazii de dreapta. Băsescu s-a aliat cu Tismăneanu pentru a combate stânga, Iliescu s-a aliat cu Vadim pentru a combate legionarii, Baconsky s-a aliat cu M.R.U. pentru a combate căderea părului şi aşa mai departe.

Ciclul aceloraşi false dispute care ne tâmpesc – şi ne tâmpesc tocmai pentru că sunt false dispute, în cursul cărora participanţilor nu li se cere să lămurească vreo problemă spre folosul publicului, ci doar să-şi declare adeziunea faţă de una sau alta dintre părţi – a continuat recent cu episodul confruntării dintre doi titani ai gândirii social-politice din România: dnul Remus Cernea, în stânga ringului, şi dl Adrian Papahagi, în dreapta. În apărarea dlui Cernea au sărit Alina Mungiu Pippidi, Cristian Ciucu, CriticAtac şi poate şi alţii. În apărarea dlui Papahagi nu a sărit niciunul dintre numele grele ale „dreptei” băsiste, ceea ce indică faptul că, în acea zonă, există o problemă cu ceea ce dl Baconsky ar numi „resorturile solidarizante”. O dovedeşte şi recenta dispută dintre cei doi baci – cel ungu(r)ean şi cu cel nemţean – referitoare la modul în care trebuie scoasă la mezat Mioriţa.”