Gramatica iubirii

de Prof. univ. dr. Radu Baltasiu

„Cel ce a găsit o femeie a găsit bine.” (Proverbe 18:22)
„Şi cel care găseşte o femeie [aceasta] este mai amară [bitter] decât moartea.” (Ecleziastul 7:26)* – este lectura rabinică actuală a mesajului biblic în privinţa alegerii (Yitzchak Ginsburgh, The Grammar of Love). Alegerea şimomentul sunt parte a sacrului. Cununia consacră ceea ce deja se află pe calea aceasta. Rabinul pune accent pe timpul verbului a găsi pentru a sublinia prelungirea în sacru a alegerii, faptul că cei doi îşi sunt daţi unul altuia deja, urmând doar să se găsească**.

fragment din Sărutul de C. Brâncuşi

Dacă iubirea este o permanentă citire a celui mai personal mesaj, gramatica sa este ritualul de când lumea a acestei lecturi reciproce. Comunicare? Termenul este deja banalizat. Mai degrabă întrupare. Omul îşi dă măsura într-atât încât se deschide complet. Atunci îşi va fi găsi propria vocaţie. Pentru că dincolo de vocaţie, omul e căzut. Iar vocaţia este modul în care iubim pe aproapele fără să-l cunoaştem, prin meserie. În felul acesta el se reîntrupează prin celălalt. Lumea ca dar. Deschiderea este atât de totală încât, aşa cum ne arată Brâncuşi, cei doi se identifică cu unitatea originară a lumii. Scopul devine metodă. Dragostea este, din acest punct de vedere, aproximarea modelului originar (reoriginat cu Hristos) algramaticii omenirii – cum este posibil să fim împreună? Cum este posibilă societatea?

Gramatica iubirii este sintaxa şi morfologia veşnicei întrebări privind oglindirea reciprocă a două suflete: „mai suntem?”. Este căutarea reciprocă. Iubirea este forma omenească a Cuvântului dat, pe pământ, omului. De aceea depinde atât de mult de cuvinte, necuvinte, spuse şi nespuse. Gesturile, parte a atitudinii, sunt necuvintele, iar nespusele sunt etajul psihologic sau, şi mai amplu, al sufletului care se vede. Prin cuvânt, iubirea este desime de gând, este o veşnică sărutare pe aripile sufletului celuilalt, ca o binecuvântare, care primit, devine propria ta binecuvântare. Este singura formă de intimitate care poate împânzi spaţiul public întărindu-l. Prin cuvânt, iubirea esteînlănţuire de diminutive ale puterii, încastrare în smarald a celei mai puternice energii omeneşti, pentru două personalităţi, care, astfel, devin şi mai puternice. Pentru că paradoxul iubirii este personalizarea puternică a fiecăruia prin intermediul celuilalt, prin impersonare, prin transfigurarea sufletească, în proporţii diferite, a unuia în celălalt.  În acelaşi timp, în cadrul său, puterea devine social-dezirabilă. Nestrunită prin iubire, puterea devine o formă de agresiune.

Este gândul încrustat. Este gândul-faptă. Spre deosebire de alte fenomene, gramatica iubirii nu este suspendată, nu este un exerciţiu abstract. Este înscrisă în fibra umană şi este faptă pentru că, prin ea, se desfăşoară omul, prin fapte.

Iubirea are o gramatică, o structură. Pentru că iubirea este ordine (structură). Morfologia cu amplitudinea vibraţieisufletelor, terminaţiile pe care le capătă fiecare personalitate în tangentă şi cuprindere. Sintaxa reprezintă îmbinarea celor două fiinţe în cuvânt, mai exact modul în care vorbirea le devine personalitate comună, gest, capătă formă, le devine suflet comun, noi și casă, care, în acelaşi timp, le permite să fie apăsat ei înşişi, să-şi dea măsura. Nu poţi să-ţi dai măsura dacă nu ai un punct de mereu  întoarcere și mai ales dacă nu ai unul de pornire. Acest loc de pornire/întoarcere este noi-ul.   Fără iubire omul devine anarhic, o ia razna, se închide până se înrăieşte, sau se ridică (prea) mult deasupra tuturor, înstrăinându-se într-o acrită detaşare. Iubirea se deapănă, se împlineşte, de pe mosorul nescris al umanităţii, al omenescului. Pentru că iubirea este singurul loc mereu primitor. Este locul răbdării, mai exact locul perpetuu al originii noastre. Cu toţii avem nostalgia originilor (Eliade). Iubirea este prin cuvânt şi prin faptă, certitudinea drumului către originea primordială. De nedesluşit şi totuşi esenţială. De aceea este linişte când este găsită, şi atât de nelinişte când o căutăm.

Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
  înainte şi înapoi,
  şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
  repetau, într-un vârtej aproape văzut,
  structura materiei, de la-nceput.  (Nichita Stănescu, Poveste sentimentală)

Gramatica iubirii reprezintă punerea în ordine a omului prin gestul de fiecare clipă, gândul de fiecare clipă, cătrecelălalt. Fiecare fapt are o coreografie, este ritualic, aşezat fiind sub puterea lui către. Iubirea are o gramatică pentru că nu este haotică. Erosul, chiar şi în dorinţă, are petale trandafirale, este sensibilitate dantelată, atunci când încadrează sexualitatea. Dar iubirea este mai mult decât eros. Este sensul tău cel mai intim asigurat prin celălalt.

Iubirea ca împlinire personală ia forma (structura) lui noi. Noi-ul este vehicolul concret prin care omenescul trece prin istorie, sub Neam şi întru Dumnezeu. Noi-ul matur ia forma familiei, atunci când are consacrare.

Gramatica iubirii este coregrafia acestui Noi care se construiește în fiecare clipă, prin grijă, tandrețe, dăruire de sine, împlinire personală prin. Cartografia acestei gramatici este simplă, dar paleta ei de manifestări este infinită. Simplicitatea ei constă în categoriile ei, deja enumerate. La acestea mai trebuie adăugate patristicile răbdarea şinădejdea. Contactul cu tine însuți nu mai este posibil într­‑un noi care nu funcţionează pe calapodul acestora. Produsul unei gramatici de succes este bucuria de a trăi. Trupescul acestei gramatici se supune şi el, în linii mari, aceloraşi cadre. Este purtătorul primei dorinţe, dar tot el este şi împlinirea ca înflorire vizibilă, a sufletului. În sensul acesta bucuria trece prin cele două trupuri, devenite unul. Natural.

Gramatica iubirii este şi o hartă a „soluţiilor conflictelor dintre sexe”. Contactul dintre două fiinţe are, în mod necesar, ataşată şi ierarhia puterii. În absenţa gramaticii iubirii, a construcţiei de fiecare clipă a relaţiei, aceasta se prăbuşeşte în competiţie: care câştigă mai multă atenţie, bani, plăcere.

Gramatica iubirii este desenarea permanentă a ecoului celuilalt în mine.  În fiecare dintre noi. Când desenul se opreşte, iubirea se ofileşte, dispare, devine o „relaţie”.  De aceea, nu există o gramatică-manual. Putem descoperi zonele „sensibile”, scrie manuale despre, dar gramatica iubirii este personală.  Ca vederea. Pentru că iubirea este unirea vederii interioare, a sufletului, cu vederea diurnă, de pe stradă. De aceea ne bucurăm de fiecare dată, pentru că aşteptarea (vederea interioară) se întâlneşte cu realitatea exterioară, adeseori transformată ca dar, de celălalt.

Gramatica iubirii este acea succesiune de gesturi, fapte, gânduri, care, întreţesute, fac posibilă libertatea celuilalt, ţinând în echilibru sufletul particular, ferindu-l de marea ispită a transformării celuilalt într-o posesiune.

Ca orice gramatică, unii o ştiu mai bine, alţii mai puţin. Fiind răbdătoare, se poate învăţa. Atunci, însă, când unul iubeşte mai puţin, culorile sunt mai puţin, parfumul mai rărit, iar acţiunea mai multă. Omul, când este concentrat pe acţiune, pierde grădina, devine concentrat pe detaliu în sine. Căutătorul de fapte va avea o iubire mai săracă, chiar dacă pentru el îi va părea plină. Celălalt, care iubeşte mai mult, se transformă, treptat, într-o non-prezenţă cel puţin parţială. Aceasta îl va consuma până la epuizare şi, în final, va sfârşi prin a genera nefericire. Pentru făptuitor, locul se va transforma într-o populaţie de fapte şi de prezenţe, din care unele străine, amante-fapte. De aceea, iubirea este marea încercare a omului pentru a fi măsura completă a putinţelor sale şi tot de aceea se spune că numai cine nu s-a bucurat cum se cuvine de iubire face fapte rele. Cuvântul decade în desant de vorbe prin flecăreala interesată, cuvinte în afara iubirii.

Este greu? Ca orice gramatică, bineînţeles. Este realizabilă? Ca gândul de fiecare  zi. Chiar mai mult mai mult decât atât. Doar este mai mult decât gând. Este tot ce poate fi mai omenesc.

Am găsit, în final, şi lămurirea „vor fi un trup”: părintele Ghelasie ne spune că „«vor fi un trup», înseamnă «vor fi un acelaşi chip de inimă», în care se face «unirea oglindire», atât a interiorului, cât şi a exteriorului, în care «dimensiunile» se transcend.” (p.135) .Pentru asta trebuie să atingi. Atingerea ideal tipică are loc în mângâiere. Atingerea maximală este ruga pentru celălalt, în care El apare explicit. Mâinile acestea nu sunt decât expresia în faptă a grijii. Iată cât teren ars rămâne în urma sexualizării celei mai omeneşti dintre fapte: apropierea.

* Este interpretarea evreiască contemporană a Vechiului Testament:
„He who has found a woman has found good, and will elicit [good] will from G-d..” (Proverbs, 18:22)
„And I find woman more bitter than death,
for her heart is snares and nets,
and her hands are fetters.
He who is good before G-d will flee from her,
but he who sins shall be caught by her.” (Ecclesiastes, 7:26) (Chabad.org, Yitchak Ginsburgh, „The Grammar of Love”, http://www.chabad.org/library/article_cdo/aid/3010/jewish/The-Grammar-of-Love.htm
În limba română, traducerea trimite cumva în altă direcţie:
„Cel ce si-a gasit o femeie buna, bune daruri si-a aflat … (Proverbele 18:22 – „Biblia de la Bucureşti”),   Biblia de la Bucureşti, „Proverbele lui Solomon”, 18:22, http://www.crestinortodox.ro/biblia/
„Si am aflat ca femeia e mai amara decat moartea,
ea, care-i un lat vanatoresc,
a carei inima e o cursa de mreje,
ale carei maini sunt funie de legat;
cel placut lui Dumnezeu ii scapa,
dar pacatosul i se prinde.”

**
„According to our tradition, the souls of the truly matched couple derive from a common soul-essence (Zohar III 43b, I 85b). For this reason, the two are destined even before birth to unite in matrimony (Sotah 2a).” – Yitzach Ginsburgh, idem.