Fără titlu

 A murit floarea. N-a strigat înainte numele nimănui. N-a lansat semnale sos. Nu și-a înfipt unghiile rădăcinilor în pământ. A văzut mâna întinsă spre ea, i-a citit în ochi intenția inexplicabil de bucuroasă de-a o frânge, i-a observat atenția cu care i-a ocolit spinii.

Și-a vascularizat petalele și frunzele, s-a colorat în cele mai frumoase culori vii. Și s-a predat.

Gata! A rupt-o!

Ultima picătură de sevă, s-a prelins printre degetele hotărâte s-o curme.

O înduioșa bucuria cu care îi privea culorile. Naivitatea cu care credea în culorile ei veșnice. S-a îmbălsămat, atunci. Și-a descotorosit clorofila și pigmenții și și-a abandonat fărâma de viata în rădăcinile pamântului. S-a îmbălsămat atunci, împrăștiind-și gouache-uri pe tot corpul. Și cu cât se pigmenta mai frumos cu atâta era mai îmbrățișată.

Regreta amarnic că nu a fost la scoală. N-a învățat și ea să înțeleagă paradoxul bucuriei de a ucide o floare. A învățat doar a se pleca și a se abandona în strânsori ucigătoare. A se lăsa aproape sinucisă. Ea, doar îmbălsămându-se. Apoi a învelit-o. I-a luat fărâma de oxigen și a închis-o. Și cu coșciugul ei în brațe, a dăruit-o unor degete moi ce au scrutat-o bizar și au scufundat-o până la înec, în apă.

Alina Covaci