Diplomaţia gafelor? Pax Americana Reloaded

05 septembrie 2016 destin valah Editorial, Istorie

de prof.univ.dr. Ionel N. Sava

Recentele declaraţii ale ambasadorilor americani la Chişinău şi Bucureşti au produs o varietate de reacţii, în principal negative, de la indignare (gafă monumentală) la acuzaţii (trâmbiţă a Moscovei). Pentru o diplomaţie precum cea a SUA, ieşirile ambasadorilor nu sunt accidente. Ele sunt coordonate de Departamentul de Stat.
Ce vrea Washingtonul să spună? James Pettit a fost instructat să anunţe că unirea Rep Moldova cu România nu este o opţiune. Hans Klemm a afirmat la Alba Iulia că în România nu există partide naţionalist-extremiste.Ce leagă aceste două declaraţii? Nimic altceva decât diplomaţia prevenită a SUA în ce priveşte Europa Centrală şi de Est. Cel mai important actor internaţional nu se simte confortabil cu evoluţii precum cele din Ungaria şi Polonia. În evaluarea americană, am avea de-a face cu o restauraţie susţinută de mişcări naţionaliste în fosta Europă Răsăriteană. (Am scris despre asta la „Restauraţia” şi miza alegerilor din 2016.) Motiv pentru care a angajat o diplomaţie preventivă şi, foarte probabil, o serie de măsuri auxiliare mai mult sau mai puţin ortodoxe.

Ce înseamnă că SUA sunt activ implicate în prevenirea unor schimbări politice care să afecteze rolul său în regiunea Europei Centrale şi de Est? Ne putem inchipui, când ne fererim la România, cât de importantă este regiunea după izbucnirea crizei din Ucraina, ocuparea Crimeii, defecţiunea Turciei şi redefinirea UE ulterioară Brexit. Deducem de aici rolul pivotal al României pentru SUA. Se subînţelege şi importanţa geopolitică a alegerilor din noiembrie 2016. Ca şi a celor din 2014, când am ales un preşedinte facebook la presiunile diasporei. Practic, SUA nu îşi pot permite o schimbare de anvergură în fostele state socialiste, astăzi aliatele sale. Vor face tot ceea ce este posibil pentru a rezulta, la alegeri democratice, bineînţeles, guverne proamericane, indiferent de culoarea partidelor locale.

Există totuşi o slăbiciune „strategică”. O parte din aceste ţări aliate operează cu o imagine tradiţională asupra diplomaţiei americane. Manualele noastre vorbesc de preşedintele Wilson şi de rolul său extraordinar în aşezarea păcii europene pe cele mai solide baze. România de la 1918 este rezultatul direct al politicii SUA în Europa. Fără Wilson, nu ar fi existat pace în Balcani. Se adaugă imaginea Americii din timpul Războiului Rece care a reuşit să învingă „imperiul răului” – Uniunea Sovietică. Spre deosebite de Ungaria şi Cehia, publicul românesc este integral proamerican şi susţine orice iniţiativă diplomatică americană. Cu atât mai mult când e vorba de Rusia. Orice agitare a pericolului rusesc susţine proamericanismul.

Chestiunea este că, la începutul secolului al 21-lea, diplomaţia wisloniană a SUA este de domeniul trecutului. Kissinger explică undeva că, atunci când Franţa a devenit cea mai mare putere în Europa, principala sa grijă a fost să păstreze poziţia aceasta cât mai mult posibil. De aceea, aproximativ între 1520 şi 1815 Europa (de Vest) a fost copios dominată de Franţa.

În treacăt fie amintit aici, diplomaţia preventivă angajată de Paris – excelent formulată de cardinalul Richelieu sub numele de raison d’etat  – se baza, spune Kissinger, pe menţinerea fărâmiţării Germaniei şi susţinerea, oriunde în Europa, a oricărui conflict intern menit a consuma în lupte fratricide resurse ce altfel ar fi putut fi angajate în detronarea Franţei. Printre altele, Richelieu şi, după el, Mazarin, au alimentat conflictele religioase dintre catolici şi protetanţii germani – adică au plătit în egală măsură ambele părţi vreme de mai bine de 30 de ani (1618-1648). Europa Centrală s-a măcelărit în războiaele religioase până la Pacea de la Wastfalia, când Europa s-a aşezat pe baze noi iar Austria, un fel de UE avant la lettre, a devenit puterea ce urma să concureze Franţa. Dar asta se întâmpla, nu-i aşa, în Evul Mediu.

Revenind la ce ne interesează pe noi astăzi, susţin aici că diplomaţia SUA se îndepărtează de rădăcinile sale moderne. Europa de la 1918 şi Wilson sunt istorie. Ca singură putere mondială, precum odinioară Franţa, SUA au trecut la o diplomaţie a status quo-ului, adică la prezervarea ordinii mondiale aşa cum a rezultat ea la sfârşitul Războiului Rece cu înfrângerea imediată a Rusiei, subminarea ulterioară a Chinei şi menţinerea Europei de Vest (Germania) în siajul euro-atlantic.

Dacă acceptăm această idee, intervenţiile în Afganistan şi Irak, implicarea în conflictul civil din Siria, contracararea Rusiei în Ucraina şi ponderarea Chinei în Marea Chinei de Sud nu sunt decât exerciţii de menţinere a ordinii mondiale aşa cum este ea acum – un fel de Pax Americana reloaded.

Evident că pe această mare tablă de şah, cum ar zice Brezinski, România şi Rep Moldova au locul lor. Pe fond, diplomaţia prevenită a SUA are în vedere evitarea oricăror regimuri politice revizioniste. Sursa lor o reprezintă mişcările naţionalist-extremiste şi, în lumea musulmană, mişcările islamiste radicale. În Europa de Est datele SUA arată că mişcările extremiste ar fi susţinute de Rusia.

Reuniunea informala de la Alba Iulia, / Nine O’Clock

De aceea, pentru a combate o eventuală recrudescenţă naţionalistă inspirată de Moscova, în Europa Centrală şi de Est o întreagă legislaţie care să prevină emergenţa mişcărilor extremiste şi fasciste a fost între timp edificată. Legislaţia care pedepseşte contestarea crimelor fascismului este un exemplu.

La modul concret acum, în ce priveşte tema unificării celor două state româneşti, declaraţiile ambasadorilor americani din 27 august (Chişinău – „unirea nu este o opţiune”) şi 28 august (Alba Iulia – „nu există mişcări naţionalist-extermiste în România”) cred că denotă, ambele, un singur lucru: reunificarea celor două state româneşti nu se poate face pe baza unui naţionalism ardent şi violent, ci prin integrarea socială şi economică, pas-cu-pas, a celor două societăţi astfel încât actul politic al reunificării să fie unul fezabil şi paşnic în acelaşi timp. Problemele interne sunt mai importante acum pentru Rep Moldova şi România.

Să notăm că declaraţia de la Alba Iulia a fost făcută în prezenţa unui ex-reprezentant al garantului constituţionalităţii în România – ambasadorul George Maior – şi în cadrul asigurat de o organizaţie civică în care s-a investit foarte mult din străinătate şi care reprezintă însăşi status quo-ul ultimilor 25 de ani – New Europe College.

Cu alte cuvinte, SUA nu încurajează o dragoste pasională ci doar o eventuală uniune civilă a celor două state româneşti. Când va fi posibil şi dacă va fi posibil. Pentru că, deocamdată, nu ar fi create condiţiile optime pe plan internaţional, aşa cum a fost la 1918. Acesta a fost mesajul „gafei diplomatice” comisă de ambasadorul Pettit la Chişinău. Este de fapt politica oficială a SUA. Hans Klemm a fost ecoul acestui mesaj. Diplomaţia americană face politică (şi) atunci când face gafe.

Nota Bene: 

În acest adagio încerc sa explic reacţia creată de declaraţiile ambasadorului Pettit de la Chişinău.

Când un diplomat se exprimă public, de obicei dă expresie poziţiei ţării pe care o reprezintă. Înainte de renaştere, dacă mesajele ambasadorilor străini nu conveneau sau erau profund ofensatoare, aceştia erau pur şi simplu asasinaţi. Motiv pentru care mai aproape de zilele noastre s-a creat „imunitatea diplomatică”. Acum se poate ca o gafă ambasadorială să îşi producă efectul dar să nu ducă la expulzarea agentului diplomatic.* Gafa devine în acest caz un instrument politic. Cred că în acest fel poate fi înţeleasă şi declaraţia ambasadorului SUA la Chişinău din 27 august 2016, catalogată promt drept „gafă monumentală” de grupul unionist de pe ambele maluri alre Prutului.

Petru Bogatu, pe care îndrăznesc să-l consider cel mai important jurnalist basarabean, într-o postare Facebook cataloghează drept gafă declaraţia ambasadorului american James Pettit de ziua independenţei Republicii Moldova. Domnul Pettit afirmă că „Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent în cadrul unor granițe sigure.” iar „Alăturarea României …, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică …”.

Declaraţia a consternat întregul mediu unionist de la Chişinău şi nu numai. Dacă sunt un aliat şi prieten al R Moldova, SUA nu ar trebui să fie atât de tranşantă în chestiunea fundamentală: Unirea cu România. Puteau măcar să se abţină. Pentru că noi ştim că, de cealaltă parte a baricadei geopolitice, Federaţia Rusă a facut, mai mult sau mai puţin voalat, oferta de reunificare cu Basarabia dacă Bucureştiul s-ar apropia de Uniunea Eurasiatică. S-ar acorda în plus compensaţii în nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei. Probabil că există şi o competiţie ruso-americană şi în chestiunea basarabeană iar declaraţiile ambasadorilor sunt un fel de vârf al aisbergului.

În opinia maestrului Petru Bogatu, exprimându-se atât de tranşant, declaraţia domnului Pettit denotă că „La mijloc nu-i doar o gafă monumentală, ci şi o indecenţă, o zgândărire nepermisă a rănilor naţionale.”

Il apreciez enorm pe Petru Bogatu. Pentru opiniile pro-democratice, pro-Uniunea Europeană, pro-reunificare a Basarabiei cu România. Însă, să ne amintim că ambasada SUA la Chişinău, ca de altfel şi alte ambasade occidentale importante, s-au pronuţat constant pentru întărirea statalităţii Rep Moldova, o ţară divizată teritorial încă din 1992 şi pe teritoriul căreia se află staţionate trupe străine.

Domnul Pettit este unul dintre diplomaţii americani cu experienţă în spaţiul ex-sovietic, vorbitor de limba rusă. O serie de calitaţi care au recomandat numirea sa la Chişinău. Comunicatele ambasadei SUA sunt redactate în mod constant în limba rusă. La fel se întâmplă în cazul ambasadei Germaniei, statul european care s-a implicat cel mai mult în soluţionarea conflictului transnistrean. Angajarea Rusiei prin intermediul unei diplomaţii constructive şi pozitive este o prioritate în regiune. Iar Rep Moldova şi România, joacă, separat şi împreună, rolul lor.

Mesajul aliaţilor din NATO şi UE este aşadar unul simplu: integrarea în UE sau unificarea cu România nu rezolvă gravele probleme de securitate, economice şi sociale. Mai mult, atâta timp cât Rusia are trupe staţionate pe teritoriul naţional al R Moldova, şansele de admitere în UE sunt foarte mici iar „ruta scurtă” – unirea cu România – nu este realistă. În legătură cu reunificarea, România la rândul său nu poate lua nici o decizie de una singură. Ar încălca tratatele actuale şi s-ar plasa în tabăra ţărilor ce calcă în picioare dreptul internaţionl şi ocupă teritorii străine. România nu este Rusia ca sa-şi permită aşa ceva.

* Nota Bene: Pe timpul serviciului ambasadorial la MAE, în 2011 o publicaţie m-a acuzat de comiterea unei gafe diplomatice. Pentru că patronul publicaţiei Jurnalul Naţional era într-uin război politic cu Traian Băsescu, un grup de interese şi-a disimulat atacul lansat cu ocazia unui eveniment internaţional cu vizibilitate organizat de preşedintele României de la acea vreme.

Tag-uri: , , ,
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Destin Valah © 2020 . Designed by: Livedesign