de Constantin Gheorghe
Catalanii sunt chitiți pe independență. Și nu cu forța au să fie ”ținuți” în componența Spaniei. Ceva a mers prost în relația Madrid-Barcelona. Au avut timp, și unii, și ceilalți, să netezească asperitățile. N-au făcut-o. Au dus lucrurile la ruptură.
Asta e o criză mai gravă pentru UE decât Brexitul. Îi amenință direct existența. Pentru că Bruxellesul a eșuat în principala sa misiune: aceea de a reduce cât mai mult posibil decalajele de dezvoltare dintre națiunile componente, și pe cele din sânul națiunilor. Ne mirăm că egoismele naționale și regionale se radicalizează, își găsesc expresie și vector politic de manifestare? Au fost toți orbi în deceniile astea? Au crezut că Referendumul pentru independența Scoției a fost gluma unora cu arici în buzunar? Credeau că pe drumul ăsta n-o să apuce nimeni, că lumea iubește Uniunea și nu poate trăi fără ea?
Au tăcut când Kosovo s-a rupt de Serbia. Mai mult, după rupere au salutat-o, i-au felicitat pe kosovari, și s-au apucat să-i ”guverneze” cu figuri sinistre, criminali de război, ajunși păpușile lor. Cred că dacă i-au înjurat pe ruși pentru Crimeea, și le-au futut un ”embargou”, au rezolvat problema? Catalanilor ce au să le facă? Ce le-au făcut rușilor? De ce?
Până una-alta, mai e cineva la cârma corăbiei ăsteia nebune, numită Uniunea Europeană? Visul european mai pâlpâie, sau s-a stins? 1 octombrie 2017 chiar poate fi o dată istorică, una de nelipsit din cartea de istorie…
