Știm de la alți autori că omul se trasformă în călător atunci când pătrunde în spațiul căilor ferate. Iar în calitate de călător nu își mai aparține, se supune unor reguli de fier, are drepturi și îndatoriri, unele mai plăcute, altele mai puțin plăcute.
Ne vom referi în rândurile ce urmează la regulile aplicabile călătorului pe Căile Ferate ale Moldovei, pornind de la premiza că cititorul este deja familiarizat cu aceste reguli în forma lor generală și urmărind să expunem doar specificul local, ceea ce deosebește, să zicem, o călătorie cu trenul ”Prietenia” de orice alte călătorii din lume.
Aflat în căutarea exoticului cu orice preț, autorul va ignora multe detalii comune, generalitățile și elementele banale care alcătuiesc împreună o experiență a călătoriei cu trenul considerată de marea majoritate ”oarecare”.
Primul pas, esențial, în transformarea cetățeanului în călător este constituit de achiziționarea biletului de călătorie de la unul din oficiile special destinate acestui scop.
(Autorul își permite aici să deschidă o paranteză pentru a sublinia evoluția biletelor de călătorie: în perioada sovietică, biletul era un simplu cartonaș inscripționat pe ambele părți, schimbările tehnice din ultima perioadă au dus la transformări radicale – în prezent, un bilet de călătorie achiziționat în Chișinău pentru București este alcătuit din nu mai puțin de cinci (!) file format A6 inscripționate față-verso, cu o rubricație și un conținut al căror sens scapă cetățeanului de rând, nici măcar călătorul deținător al biletului nu poate pătrunde toate semnificațiile celor cinci (!) file, doar un ochi îndelung antrenat al unui lucrător al Căilor Ferate poate desluși tainele ascunse în rubricație; fără să aibă o certitudine în această direcție, autorul este măcinat de bănuiala că nu toți lucrătorii Căilor Ferate posedă cheia lecturării în totalitate a biletului de călătorie, există anumite indicii că doar lucrătorii de rang superior au acces în totalitate la informația conținută de bilet; observațiile directe desfășurate în anotimpuri diferite au relevat faptul că a patra din cele cinci file este reținută de însoțitorul de vagon care în schimbul ei aplică o ștampilă și o semnătură într-un spațiu rămas liber pe verso-ul filei a cincea.)
Mai trebuie adăugat aici că la Chișinău achiziționarea unui bilet de tren către București este condiționată de deținerea unui pașaport valabil. Casierele preferă să păstreze o suspiciune (probabil întemeiată) față de cetățenii care intenționează să devină călători internaționali și nu eliberează bilet dacă nu este prezentat un titlu de călătorie perfect valabil.
(Autorul își ia încă o dată libertatea de a deschide o paranteză: gestul achiziționării unui bilet este ieșit din comun, considerat de o excentricitate care frizează absurdul, o bravadă inutilă prin care cineva dorește cu orice preț să epateze, să iasă în evidență, să își manifeste o falsă superioritate, mai în scurt este un gest gol de conținut, o formă de vanitate; autorul însuși a fost martor când un însoțitor de vagon a cerut altui însoțitor de vagon biletul de călătorie al autorului motivând că ”vrea să vadă și el cum arată un bilet”, fiind vorba totuși de un caz izolat, autorul nu își permite să tragă concluzii generale și apreciază că este nevoie de date suplimentare înainte de a putea prezenta o evaluare completă a fenomenului; chiar și așa, acest caz unic aduce o perspectivă aparte asupra bănuielii enunțate mai sus că nu toți lucrătorii Căilor Ferate ale Moldovei pot descifra în totalitate conținutul unui bilet.)
Un alt element de care trebuie să țină seama cetățeanul transformat în călător pe Căile Ferate ale Moldovei: deținerea unui bilet nu garantează sub nici o formă ocuparea anume a locului scris pe respectivul bilet. Amplasarea călătorilor în compartimente depinde exclusiv de starea psihică și voința însoțitorului de vagon.
Un exemplu practic în acest sens: cetățeanul X a fost transformat în călător prin achiziționarea unui bilet conform căruia urma să călătorească spre București în vagonul 5, locul 21. Călătorul X a fost bucuros: mai călătorise cu vagonul 5 și știa că lângă ușa compartimentului 2 există o priză funcțională, de mare folos pentru călătorii care pe parcursul călătoriei preferă să vadă filme pe laptop. Însă la urcarea în vagonul 5 călătorul X a fost îndrumat către compartimentul 4, lipsit de acces la o priză funcțională – protestele au fost întâmpinate cu replica autoritară ”Da’ eu nu știu ce scrie pe biletul tău!” (Încă un element ce întărește bănuiala enunțată mai sus).
Există nenumărate relatări în acest sens, iar dacă ar deschide o paranteză pentru a le acoperi, fie și parțial, autorul ar risca să încalce principiul fundamental de la Chișinău care susține că ”toate parantezele trebuie închise”. Cantitatea impresionantă de observații directe ale fenomenului permite pe viitor realizarea unei tipologii. Stadiul actual al cercetării conține indicii care duc spre enunțarea unei interesante ipoteze de lucru: însoțitorii de vagon fac acest lucru pentru a-i încăiera între ei pe călători și astfel să îi poată ține sub control.
O altă ipoteză, avansată de unii observatori mai puțin experimentați, lipsiți de metodologie de lucru și pregătirea necesară, susține că însoțitorii de vagon iau mită și acceptă în tren cetățeni lipsiți de acest drept, cetățeni care nu se pot numi călători deoarece nu dețin un bilet de călătorie. Fără să aibă vreo dovadă capabilă să confirme sau să infirme această ultimă ipoteză, autorul o prezintă exclusiv cu titlu informativ, fără să îi poată atribui vreo valoare de adevăr.
(Într-o ultimă paranteză autorul își ia angajamentul să prezinte cât de curând o tipologie coerentă a modului în care însoțitorii de vagon îi plasează pe călători în compartimente, sperând că o astfel de tipologie ar putea contribui întrucâtva, fie și circumstanțial, la refutarea ipotezei jignitoare că însoțitorii de vagon de pe trenul Prietenia ar fi corupți sau coruptibili.)
http://www.kishiniov.eu/ro/
