„În fine și în fapt, e sâmbătă seară, frate”.
de Denisa Niță
Pe Magheru, vizavi de Vodafone, în sediul Digi de la parterul clădirii renovate e un televizor. Rulează imagini din Paris și reportera vorbește. N-o aud. Îi văd doar buzele mișcându-se rapid și mâinile înțepenite pe microfon. Pe burtieră e ceva cu Paris, cu război, cu morți. Pe de-o parte, îmi vine să stau. Poate găsesc în ecran ceva nou, o informație, mai aflu ceva. Pe de altă parte, nu mai pot. Nu mai pot să număr morți, să caut vinovați, să mă simt vinovată că aș prefera să mă chircesc în pat și să stau acolo o săptămână.
Merg înainte, ca teleghidată, și mă așez pe-o bancă. Sunt putini oameni pe stradă. Vorbesc de soacre, de bani, de iubiți, de pâine, de muncă, de futut. Se îmbrățișează, râd, pedalează, merg cu mâinile în buzunar, vorbesc la telefon.
Îmi cântă în căști Nina Simone, cu Baltimore al ei, live. „Hard times in the city and a hard time by the sea. Ain’t nowhere to run to, there ain’t nothing here for free”. Îmi curge nasul, cum se întâmplă întotdeauna când mi-e frig. Un tip caută în gunoi și zâmbește. O femeie doarme, în două geci de fâș și cu mai multe căciuli în cap, pe banca de lângă mine.
O tipă țipă, nervoasă, „În fine și în fapt, e sâmbătă seară, frate”.
În fine și în fapt, e sâmbătă seară.
