Se preface că nu m-a auzit.
de Denisa Niță
De când lucrez lângă Ateneu, fiecare zi are două puncte culminante.
Unul e dimineața, când repetă orchestra și se aude pe toată strada. Las ușa deschisă și muzica umple magazinul. Al doilea, seara. Când orchestra se schimbă, înainte sau după concert. Urmărim, din magazin, vestiarul bărbaților, care-i chiar în fața noastră.
Savurăm momentele când scot instrumentele din husă. Sau le bagă. Când scot cămășile din pantaloni, sau le bagă. Oricum, vedem numai ce se întâmplă de la mijloc în jos. ”Lumina aia e numa’ bună, așa slabă, ne păcălim că arată toți bine.”, îmi zicea o colegă într-o zi.
Cu gândul la asta, în timp ce pun eclerurile rămase în cutie, oleacă ofticată că-s încă la serviciu, întreb cu voce tare ”Unde o fi vestiarul femeilor?”. Șeful meu se oprește din ce face, se uită la mine și se întoarce cu spatele. Se preface că nu m-a auzit.
