„Românie, Românie, cât de dragă mi-ești tu mie”

Intrăm în țară, trecem de Arad, se întunecă. Mihai îmi povestește, a treia oară, cum se întorcea el în România, de nu știu unde, vesel nevoie mare și cânta „Românie, Românie, cât de dragă mi-ești tu mie” cu accent coreean și voce pițigăiată. Până și-a futut janta într-o groapă, chiar după vamă.

Eu râd, a treia oară, el râde. Până auzim o bușitură și sărim din scaune, că nimerim într-o groapă. „Futu-ți cristosu’ mă-tii de țară, cu străzile și gropile mă-tii”. Cinci minute mai târziu, ajungem amândoi la concluzia că nu, nu, ne place aici. Ăsta-i farmecul locului. Ne aprobăm unul pe altul cu o seriozitate demnă de cauze mai bune.