de Prof. univ. dr. Radu Baltasiu
Am revazut cateva secvente nemaipomenite de David Attenborough, BBC, „Marile momente ale naturii”. Viata ca drama frumoasa sau frumusete dramatica. Nu intamplator e filmat magistral si sunetul este extraordinar. Apa si muzica simfonica. Mi-a ramas in minte imaginea unei gaste din Africa de sud care nu a reusit in primul zbor, a cazut in apa, iar valurile au izbit-o de mal. A murit lent, cu capul intr-o parte, într-un căuş de mare din nisip, ca o balerina, cu ochii deschisi, in care se oglindea ochiul mării. Ochii ei erau mai albastri decat ai mării.
Avusese la dispozitie doar 10 zile sa invete sa zboare, sa vaneze. 10 zile fix îi ajungea grasimea din … acumularea sardinelor regurgitate de părinţi. Iar de vanat, se arunca cu capul in jos la 10 m sub apa. Săgeată. Viteza de intrare in apa este de 100 km pe ora. Chiar si adultii isi pot rupe gatul. Si cand se intampla, e o mare tragedie. Perechea lor e pe viata si nu-si poate creste singura puii …
Bunele foci, ambuscate de rechinii cei răi, prind gaste. Ştiaţi? Vreo doua grase s-au dus la puii care trebuiau sa invete sa zboare, si le-au luat ca de pe raft. Alea nu au schitat nici un gest, nu le-a spus nimeni ca focile le sunt dusmani. Culmea, foca nu mananca bobocul de gasca, doar cauta in ea … sardinele. A „spune” în lumea animală nu e o simplă metaforă. Gâştele adulte „le spun” puilor cum să vâneze. De pildă, cea mai bună cale de a ajunge la sardine este să urmărească delfinii. Dar nu le arată nici cum începe zborul, nici cum să se ferească de foci.
Toata lumea de la Capul Bunei Speranţe din Africa de Sud mananca sardine, si asteapta masiva migratie. Ar fi trebuit să fie anuală, dar de când cu poluarea şi restul, se întâmplă chiar şi mai rar de doi ani. Când firul de apă rece ajunge cu preţioasa încărcătură, toţi mănâncă acelaşi lucru: sardine. Rechinii uită de foci, focile uită de gâşte. Vânează la 30 cm unul de celălalt. Intervalul în care curentul rămâne rece este scurt şi atât de îngust, încât bancul de sardine ajunge în unele locuri de lângă ţărm să fie mai înalt decât lat.
Dar cea mai interesanta scenă mi s-a parut ca, ori de cate ori parintii se regăseau dupa vanat, se
bucurau ritualic. Si nu pot sa nu vad ca noi pierdem cu atâta uşurinţă ritualul care, cu greu, ni l-am construit. Luam de bun prea multe lucruri si ne permitem cu largheţe sa fim absenti, sa deconstruim, sa fim detasati. Relatia dintre cei doi, la oameni, s-a translatat în mare măsură într-o relaţie de putere. Zice Blau, in paradigma schimbului social: cine controleaza schimbul, detine puterea. Cine e mai „rece”, are puterea. Ar trebui iniţiat un domeniu de studiu despre antropologia prostiei, cum omul se dezumanizeaza uitand ritul, „dansul” de fiecare data al intalnirii. In felul acesta ramanem niste neintalniti.
In fine.
Afisari:
346
