Doctoratul pornește de la o viziune, o idee, ceva original. Ideea este verificată de profesorul îndrumător care știe mai bine ce și cum – ideal este ca doctoratul să vină în continuarea unei teze de licență sau master, astfel candidatul are o bază de pornire.
Cum se face doctoratul – teoretic
Ideea studiilor doctorale este simplă: candidatul stăpânește cam tot ce s-a spus despre tema aleasă și adaugă un plus de valoare: o descoperire proprie, reinterpretarea vechilor concluzii printr-o nouă grilă, un raționament care schimbă vechile teze etc.
Primul pas și un capitol obligatoriu în orice lucrare de doctorat este istoriografia problemei (bineînțeles, după definirea ei): trebuie adunată și interpretată bibliografia temei, din țară și străinătate, tratată critic – ce există și ce lipsește, cu promisiunea că lipsurile vor fi completate.
Comisia de admitere analizează propunerea candidatului și a îndrumătorului și decide dacă cercetarea respectivei probleme merită să fie sprijinită de școala doctorala (prin bursă și punerea la dispoziție a bazei materiale a universității). Apoi candidatul purcede la muncă, periodic activitatea sa este verificată de îndurmător și comisii de examinare, rezultatele parțiale ale cercetării sunt prezentate în reviste și conferințe de specialitate. Școala doctorală pune la dispoziție cursuri de metodologia cercetării, biblioteca participă la rețeaua de împrumuturi internaționale aducând în țară cărți și reviste recente de la universități din străinătate etc.
Dacă oamenii care fac parte din aceste filtre se respectă este practic imposibil să apară lucrări de doctorat plagiate. Însă la noi este altfel.
Cum se face doctoratul – practic
Bursele doctorale sunt destul de zdravene (1.800 RON/ lună parcă), profesorii își bagă la doctorat protejații care au astfel un salariu asigurat, mulți au și alte locuri de muncă, deși este interzis prin lege, dar nu stă nimeni să verifice. La un nivel mai mare foarte mulți se înghesuie la doctorat pentru că predau la diverse universități mai mult sau mai puțin prestigioase și au nevoie de doctorat ca să își ia gradele de profesori. Pe vremuri era un spor de 20% la salariul celor cu doctorat – foarte mulți s-au înghesuit pentru acest spor. Sistemul universitar nu este depolitizat, dimpotrivă – și mulți politicieni primesc doctorate pe tavă în speranța că vor favoriza/ sprijini respectiva universitate. Toată lumea este prietenă cu toată lumea, o mână spală pe alta și nimeni nu îndrăznește să zică: ”HALT! Plagiat!”
În general lucrările de doctorat de la noi se opresc la capitolul de istoriografie a problemei: sunt copiate pagini întregi din alte lucrări, de obicei de către un negru plătit cu firmituri de la masa stăpânului; nici vorbă de reinterpretări, concluzii noi, contribuție originală. Compilații de texte din alte cărți scoase la imprimantă fără milă față de păduri.
La ce folosește doctoratul – teoretic
După minim trei ani de muncă rezultă un om care cunoaște în profunzime o anumită problemă. Cantitatea mare de informație prelucrată și efortul de analiză și interpretare produc o transformare: omul stăpânește metode avansate de muncă, rezistă la efort intelectual, procesează repede multe date după metode verificate. Un om mai bun pentru societate.
La ce folosește doctoratul – practic
Prestigiu prost înțeles, aparteneța la diverse coterii universitaro-politice, avansare nemeritată într-un mediu universitar din ce în ce mai dubios. Venituri nemeritate, participarea la granturi cu bani europeni care ne fac de râs la Bruxelles. Perpetuarea unei mafii care căpușează sistemul universitar, menținerea unor profesori făcuți prin furt care scot pe bandă rulantă studenți schilodiți sufletește. Moartea cercetării în România, orice doctor care iese din cloaca de aici se face de râs în afara țării.
