Poveste.

My.Roxa

” Stau ghemuită în pat şi privesc la cearşafurile mototolite care miros încă a noi pentru că acum câteva minute încă mai existam …

Mă ridic şi încep să mă învârt prin cameră şi să-mi mut privirea în diferite colţuri. Îmi cad ochii pe o scrumieră în care zac două ţigări: una ce poartă urme de ruj şi una stinsă în grabă înainte să trânteşti uşa..
Apoi văd o glastră cu un trandafir uscat ce zace ca o vrăjitoare …

Încerc să caut încă dovezi ale existenţei tale şi dau de o sticlă de parfum aproape goală ce poartă mirosul trupului tău. Mă las pe vine şi mă sprijin de un perete privind în gol. Ai crede că mă gândesc la tine dacă m-ai vedea ..doar că mă simt pustiită, parcă a rămas doar ambalajul, iar sufletul meu a luat-o la goană pe străzi.

Aş vrea sa rămâi undeva acolo, într-un colţ al creierului meu, să te ţin prizonier şi ascuns şi să nu mă mai gândesc niciodată la tine.. aşa ca o pedeapsă. Mă gândeam că nălucile nu există, mă gândeam că sunt doar o plăsmuire a imaginaţiei noastre bogate, dar tu eşti dovada vie că eşti real şi că mă bântui.

Mi-e frică. Şi nu mi-e frică pentru că te voi pierde, mi-e teamă că te vei întoarce şi nu-ţi voi putea spune nu. Mi-e frică să nu-mi iei de fiecare dată o bucăţică din mine până nu va mai rămâne nimic.

Ma întorc în pat, dar iau cu mine şi o ţigară şi un pahar pe jumătate gol de şampanie trezită. Privesc fumul care se ridică înspre tavan împreună cu amintirile mele fericite pe care le-ai smuls parcă de la locul lor într-un mod care îmi provoacă durere. Toate se rotesc prin faţa ochilor mei de ai zice că m-am îmbătat. Apoi mă bântuie un gând, mă bântuie acel gând că sunt proastă pentru că ştiu că eşti toxic şi totuşi am comportament de catâr. Privesc pentru ultima oară telefonul, apoi mă dau jos din pat şi îl scot din priză. Mă duc la şifonier, îmi trag în grabă nişte blugi pe mine, înhaţ un tricou şi ies. Am nevoie de aer. Proaspăt.”

Oare câţi/câte dintre noi s-au confruntat cu momentele astea? Este doar un clişeu, dar întâlnit atat de des…

…