Poftim? Vorbește serios.

de Denisa Niță
Trosnește. Pufnește. Ce dracu? Sunetul vine dinspre balcon. Deschid ușa, moloz peste tot. Un nor de praf, de nu mai văd blocul de vizavi. Fotoliul e acoperit cu bucăți de tavan. Îmi pun cana de cafea pe masă, mai pică niște tencuială.
Între timp, bate la ușă. O dată. De două ori. Deschid. Înalt, chel, își aranjează ochelarii pe nas. Vecinul de deasupra. Mă întreabă cum arată balconul. Îi arăt cana de cafea, îndulcită cu praf, și tac. Mă pregătesc, în sinea mea, de ceartă. O să i le zic, nu tac. Îmi zâmbește, cu privirea în pământ, și mă invită la o cafea. Să discutăm despre ce urmează. Aoleu.
Intru, în colanți cu flori și tricoul rupt la subraț, într-un amestec de gresie spartă, praf, gunoi, plastic și muncitori. Șapte oameni lucrează în același timp. Cu noi doi, nouă. Nici nu-mi dau seama unde avem loc. Fiecare pas până la masa din bucătărie, singura piesă de mobilier rămasă întreagă, e un risc.
Renovează. Soția lui a rămas însărcinată, după multe încercări, și e nevoie de modificări. Până acum aveau gresie și faianță în toată casa. Aș vrea să-i spun că știu, am auzit toate partidele de sex. Și toate repetițiile de vioară, din fiecare zi de joi. Dar tac. Îmi promite că vor respecta orele de liniște și îmi spune că are o propunere. Dacă tot refac balconul lor, să îl renoveze și pe al nostru. Complet, nu doar tavanul. Pe cheltuiala lor. Mă uit la el și nu înțeleg. Poftim? Vorbește serios.
Rămâne că le voi transmite alor mei, să discute ei. O sun pe mama, încântată, și-i povestesc.
– În niciun caz, noi n-am renovat în 25 de ani, doar nu ni-l fac vecinii. Nu-i dai drumul în casă.