de Prof. univ. dr. Radu Baltasiu
Nu poți să nu fii tulburat când mergi în Timoc. În cel sârbesc am mai fost, în cel din Bulgaria, abia ieri am poposit. Nepătrunse și bogate. Drumul de la Vidin spre interiorul Bulgariei aleargă și astăzi parcă să scape de necuprinsul pădurii.
Până nu demult, timocenii se înrudeau mereu cu cei de pe malul celălalt al Dunării, din România de astăzi. Peste stratul străvechi daco-roman s-au suprapus mișcări de populație constante, determinate de înrudiri naturale sau fuga de robie, și dintr-o parte și dintr-alta. La începutul secolului XX, la 10 ani după războaiele balcanice, Bucuța putea scrie următoarele: ”Sunt Mehedințeni, dacă nu și cu câțiva Gorjeni, coborâți pe o linie, care merge de la Lupoaia și Băluța până la Balta Verde, Gârla mare și ma jos. Chiar astăzi după atâtea stratificări și cronologii altele și nelămurite, se poate lega aproape fiecare casă, nu mult mai veche de o sută de ani, cu satul de dincolo [din Timoc] de unde își are răsadul. Pe pânza aceasta necăjită au grăbit oamenii câteva veacuri, și mai ales în cel din urmă [după 1800], spre locuința lor de acum. …” (Emanoil Bucuța, ”Românii dintre Vidin și Timoc”, Cartea Românească, 1923, p.27)
Timocul este promontoriul în Balcani al Olteniei și Banatului, parte a ramurii daco-române (spre deosebire de aromâni, istroromâni, meglenoromânii aflați mult mai la Sud și Vest). Este o peninsulă în masa slavă, cu spatele la Dunăre, căminul a peste 400 000 de români, rezemată în Bulgaria pe vechile cetăți romane și preromane Vidin și Lom, care în Serbia ajunge până aproape de Belgrad, mărginită de Morava. În adâncime, Timocul se întinde până dincolo de Bor, întreruperea arealului latin al Coastei Dalmate de la Adriatica fiind un fenomen al istoriei moderne. Până în veacul al XIX-lea, Timocul fu punte și element al uniunii europene dintre popoarele balcanice. O bună perioadă de timp, când Țările Române aveau autonomie față de Imperiul Otoman, domnii români întemeiau aici curent câte o mânăstire, câte o biserică. De altfel, Basarabii au domnit de la început în Timoc și în Țara Românească în același timp, Dunărea fiinddrum, cale și nu frontieră, ca astăzi. Paradoxul este că tocmai înțelegerea spațiului etnic ca frontieră și nu ca punte este ceea ce creează probleme atât în Serbia, cât şi în Bulgaria.
Popoarele balcanice au intrat în modernitate cu sprijinul puternic al românilor, al romanității orientale: bani pentru armate, bănci, universități, lobby politic, chiar și imnul național al Eteriei grecești, revoluțiile ”bulgarilor” contra turcilor, toate acestea au avut ca personaje principale lideri și luptători români. Câteva străzi din București amintesc vag unui auditoriu urban absent că Bulgaria, Albania, Grecia își datorează existența ca state moderne românilor de pe teritoriilor lor și statului român. După războaiele balcanice însă, când Turcia a pierdut complet Balcanii iar naționalismul de imitație a pus stăpânire pe ideea de stat a noilor țări balcanice, situația românilor s-a schimba dramatic. Nu intrăm în detalii. Este îndeajuns să spunem că frontierele dintre Serbia, Albania, Grecia, Bulgaria au trecut prin mijlocul comunităților, tăind la propriu rețelele prin care circula modernitatea organică a Balcanilor cu ajutorul cărvănarilor aromâni – pentru că drumurile nu erau doar căi de transport, ci și mijloace de diseminare a energiilor intelectuale și morale. Dunărea devine pentru a doua oară graniță, prima oară după anul 600 – când s-a prăbușit linia bizantină a Dunării. Și o ține tot așa, de mai bine de 200 de ani. Chiar și în Uniunea Europeană, Bulgaria nu recunoaște românii ca minoritate națională, securitatea bulgară anchetează liderii iar dreptul la expresie și învățământ în limba română este ca și inexistent. În Serbia la fel, pentru românii din Timoc. În Grecia la fel …
Astăzi, Festivalul cântecului și portului autentic românesc este o premieră pentru ceilalți, care și astăzi privesc cu o curioasă respingere (incredibil sentiment întemeietor al statului modern) populația românească locală.
Faptul că, de două sute de ani, românii de aici nu au dreptul la liturghie și școală în limba română le-a fost aproapefatal. Morții scriși pe cruce în bulgărește sunt un prim pas în pierderea neamului. Le-au mai rămas obiceiurile, care sunt traco-romane, specific românești. Orice coeficient omenesc de indolență și incompetență a accentuat această carență, transformând-o în blestem: blestemul pierderii neamului. Comunitățile nu se pot opune politicii de stat orientate împotriva lor. Nu au cum, pentru că identitatea se dizolvă în timp sub presiunea educației, economiei, poliției politice și mai ales a mass-media sistematic nefavorabile (când nu erau de-a dreptul antiromânești).
Nu ai cum să nu te minunezi când afli că până acum nici 20 de ani, o bună parte din românii din Rabrova erau ofițeri superiori în armata bulgară – deci factor de încredere. Numai că astfel integrați, ofițerii români nu au contribuit la menținerea românității. Bogate acum 20 de ani, cele peste 30 de ”sate” românești din Timocul bulgăresc – de fapt concentrări cvasiurbane prin tipul de locuință și infrastructură – sunt acum epave economice și demografice.
Sărăcite de o economie tot mai delocalizată, comunitățile își risipesc copiii în orașe, unde circuitul economic nu are nici o legătură cu limba română pe care au învățat-o de la mumele lor. Școala de la oraș este în sârbește sau în bulgărește. Ultimul element care a dat brânci decisiv în terminarea istoriei pentru comunităţile româneşti este mass-media: desenele animate ale copilăriei, cântecele adolescenţei … toate acestea au construit peste deruta identitară promovată de şcoală, asimilând pe nedrept pe românii timoceni. De ce este acest lucru o nedreptate? Pentru că şi bulgarii şi sârbii au deprins modernitatea cu ajutorul românilor, nu separat de aceştia. Prinţii lor, lupta lor de eliberare …
Dreptul românilor la identitate? Ce sunt acesta? În Bulgaria au acest drept doar turcii. De ce? Pentru că doar statul turc își susține netimorat comunitatea din Bulgaria. În Serbia, autorităţile joacă alba-neagra cu România impunând o limbă vlahă cu gramatică şi scriere aparte, ca să închidă gura observatorilor UE pentru primirea Serbiei în Uniune. În consecință, sunt multe localităţi în care tinerele mame, urbanizate, nu mai transmit limba română. În momentul de față, suntem deja la prima generație de copiii ai căror părinți nu-i mai învață românește.
Comunitățile românești de aici au nevoie urgentă de emisiuni de radio și de televiziune pentru copiii, de abecedare, învățători și tipografie, consulat activ la Vidin şi Bor etc. Bursele trebuie acordate după criteriul competenței lor comunitare, pentru că altfel se transformă în factor de pierzanie, de risipire: dintre tinerii care au studiat în România mai nici unul nu s-au întors în regiune. Nu pretinde nimeni că acest ținut este al României, dar este limpede că este și al românilor, după cum aparține Serbiei și Bulgariei moderne. Cultura comunităților românești este adevăratul factor de unitate al încheieturii Europei aici, la Vidin, și cine ignoră asta nu face decât să se trezească pus în fața eternei rivalități dintre sârbi și bulgari. Nu trebuie decât să ne uităm pe hartă. Chiar aşa rărite de o istorie rea, comunităţile româneşti încă încing atât Serbia cât şi Bulgaria, de la Vârşeţ (Banat) până la Silistra. Podul acesta de la Vidin, odată inaugurat, nu trebuie lăsat doar la ”îndemâna” camioanelor și a mărfurilor lor dintre Istanbul și Berlin. El trebuie utilizat inteligent pentru a scoate comunitățile românești de aici din blestemul neamului, al pierderii de sine prin pierderea limbii. Va putea podul de la Vidin să repună limba română pe crucile din Timoc, să refacă ”pânza de poteci” a infrastructurii comunitare românești?
Grea misiunea pentru factorul politic și intelectualii din România.
