Fondator al şcolii române de virusologie,
medicul Ştefan S. Nicolau s-a format la şcoala lui Constantin Levaditi
(1874-1953) – unul dintre cei mai importanţi cercetători în domeniul
imunologiei şi virusologiei -, precum şi la Institutul ”Pasteur” din
Paris.
Născut la 15 februarie 1896, la Bucureşti, Ştefan S. Nicolau a făcut
studiile liceale la Bucureşti, apoi studii medicale la Bucureşti
(1913-1919) şi la Cluj (1919-1920), iar în 1925 şi-a luat doctoratul în
ştiinţe medicale la Universitatea din Paris, potrivit dicţionarului
„Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Editura Enciclopedică/Editura
Academiei Române, Bucureşti, 2003).
În perioada Primului Război Mondial, a fost mobilizat la Laboratorul
Spitalului de Boli Contagioase nr. 2 din Moldova. După război a fost
preparator la Catedra de Igienă şi Bacteriologie (1919-1920), şef de
lucrări la Catedra de Patologie Generală şi Experimentală (din 1920) de
la Facultatea de Medicină din Cluj. Între anii 1926 şi 1929 a fost
asistent şi şef de laborator la Institutul ”Pasteur”, iar în 1927 a
fost şef de laborator la Institutul Naţional de Cercetări Medicale din
Londra.
Revenit în ţară, Ştefan Nicolau a fost profesor de bacteriologie la
Facultatea de Medicină din Iaşi (1939-1942), apoi, până în 1967, a fost
profesor de inframicrobiologie la Institutul de Medicină şi Farmacie din
Bucureşti, la prima catedră de inframicrobiologie din România şi din
lume, înfiinţată în 1942. Între 1943 şi 1948 a fost şi şef de secţie la
Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din Bucureşti, iar în 1945 –
consilier tehnic la Ministerul Sănătăţii pentru combaterea epidemiilor
din Moldova.
Din iniţiativa sa a fost înfiinţat, în 1949, la Bucureşti, Institutul de
Inframicrobiologie (al doilea de acest fel din lume), pe care Ştefan S.
Nicolau l-a şi condus până la sfârşitul vieţii.
Medicul Ştefan S. Nicolau a contribuit la punerea bazelor şcolii române
de virusologie, la evidenţierea unor fenomene fundamentale din
virusologie, s-a preocupat de etiologia leucemiei umane şi a introdus
noţiunea de ”intravirus”, fiind astfel unul dintre promotorii
concepţiei referitoare la originea virală a cancerului. A fost unul
dintre primii observatori ai fenomenului de interferenţă virală,
observaţiile sale fiind reunite sub termenul de ”paraimunitate”. În
cadrul Institutului de Inframicrobiologie a condus cercetări în domeniul
biologiei virale, precum şi cercetări privind aspecte practice legate
de etiopatogenia, diagnosticul şi tratamentul unor boli virale, precum
poliomielita, hepatita virală, encefalita, rujeola, herpesul, gripa ş.a.
A elaborat, singur sau în colaborare, trei concepte teoretice originale:
pluralitatea hepatitelor virale, conceptul de ”intravirus” şi teoria
virusului ”oncogen”.
Amintim dintr+e numeroasele lucrări care cuprind rezultatele
cercetărilor sale: ”Recherches biochimiques sur le mecanisme d’action
du bismuth dans les spirilloses et les trypanosomiases” (1925), ”La
visibilite de l’ultravirus vaccinal dans le tissu nerveux d’animaux
infectes experimentalement avec le neuro-vaccine” (1938), ”Hepatitele
inframicrobiene” (1954), ”Cancer şi virusuri. Câteva consideraţii
privitoare la ipoteza virotică a cancerului” (1955), ”Poliomielita”
(1961, în colaborare), ”Turbarea” (1962, în colaborare), ”Virusuri şi
tumori” (1968) etc.
Ştefan S. Nicolau a fost membru corespondent, din 27 mai 1946, apoi
membru titular, din 24 mai 1948, şi membru titular activ, din 12 august
1948, al Academiei Române, iar între 1948-1966 a fost şi preşedinte al
Secţiei de Ştiinţe Medicale a Academiei Române.
A fost, de asemenea, membru al Academiei de Medicină din Bucureşti, al
Academiei de Ştiinţe Medicale din Moscova, al Societăţii de Biologie din
Paris, al Societăţii Franceze de Hematologie, al Societăţii de
Patologie Exotică, al Societăţii Franceze de Chimioterapie şi Serologie,
al Asociaţiei Microbiologilor de Limbă Franceză, al Societăţii de
Serologie Aplicată şi Sifilografie, precum şi expert pentru virusologie
al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.
I-au fost decernate ”Marele Premiu al centenarului Pasteur” (1922),
Premiul ”Victor Babeş” al Academiei Române, premiile ”Bellion”
(1925), ”Breant” (1930) şi ”Montyon” (1935) ale Academiei de Ştiinţe
din Paris.
Academicianul Ştefan S. Nicolau a încetat din viaţă la 15 octombrie
1967, la Bucureşti. În prezent, Institutul de Virusologie al Academiei
Române îi poartă numele. AGERPRES/
