Alegerea aceluiaşi domnitor în ambele Principate, chiar dacă
acesta nu provenea dintr-o familie domnitoare străină, potrivit cerinţei
celor două Divanuri Ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti, a fost un mare
succes pe drumul spre realizarea unui stat unitar român. Pentru
diplomaţia europeană, el era separat domnitor în Muntenia şi Moldova,
dar, pentru românii din cele două provincii, el era domnitor peste
aceeaşi ţară. Cu ajutorul Franţei, dubla alegere a fost acceptată fără a
preîntâmpina o prea mare rezistenţă. Politica faptului împlinit, după
cum definea acest lucru istoricul Nicolae Iorga, a reuşit pe deplin.
Cu toate acestea, domnia sa a stat de la început sub semnul
provizoratului, istoricul Florin Constantiniu arătând în „O istorie
sinceră a poporului român” că „ţara a vrut domn străin, l-a acceptat,
faute de mieux, pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în
aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat”.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deşi scurtă şi agitată de tensiuni
politice, a pus bazele politice, economice, sociale şi culturale ale
României moderne. Între 1859-1861, Cuza a domnit cu două guverne, două
adunări, trecând dintr-o capitală într-alta (aşa cum stabilise Convenţia
de la Paris din august 1858). Desăvârşirea unităţii celor două ţări a
constituit, de la început, principalul scop al politicii Principatelor.
Au fost unite serviciile de vămi ale celor două ţări într-o singură
direcţie generală, cursul monedelor din Principate a fost unificat,
administraţiile telegrafelor au fost, de asemenea, contopite.
Municipalitatea şi poliţia din Focşani, oraş situat pe fosta graniţă, au
fost unificate. Când s-a luat în discuţie problema Capitalei ţării,
Bucureşti – calificat de Kogălniceanu „inima României” – s-a impus drept
Capitală. De altfel, oraşul a adoptat, din 1859, stema vulturului şi a
zimbrului, între autorităţile celor două ţări s-au stabilit legături
directe, fără a se mai folosi Ministerele de Afaceri Străine. Ziua de 24
ianuarie a fost stabilită zi de sărbătoare naţională, potrivit lucrării
”Istoria românilor, Constituirea României moderne” (volumul VII, tom
I, Ed. Enciclopedică, 2003).
Procesul de integrare s-a desfăşurat şi la nivel militar, depăşindu-se
astfel prevederile Convenţiei. În primăvara anului 1859, unităţi muntene
au fost trimise în Moldova şi altele moldovene aduse în Ţara
Românească. S-a convocat la Focşani o comisie moldo-munteană pentru
înlăturarea deosebirilor existente privind uniformele. Armatele celor
două ţări au fost strânse, în vara anului 1859, în tabăra de la
Floreşti. Cu acest prilej, generalului Milicescu i s-a dat comanda celor
două armate, iar doctorul Carol Davila a fost numit medicul lor
superior. Ulterior, domnitorul însuşi a preluat comanda, fiind creat,
apoi, un stat major unic. În 1860 s-a uniformizat instrucţia şi s-au
organizat în Bucureşti detaşamente model, s-au unificat ambele
intendenţe şi administraţii militare, iar generalul Florescu a fost
numit ministru de Război în amândouă ţările, fiind cel dintâi ministru
comun. S-a mai organizat şi un regiment de geniu, compus dintr-un
batalion muntean şi altul moldovean.
Problema agrară a reprezentat, în toţi aceşti ani, potrivit unui consul
străin, „fondul tuturor preocupărilor”. Ţărănimea – prin deputaţii din
Adunările ad-hoc din 1857 şi prin poziţia ei în 1859 – sprijinise
mişcarea naţională în speranţa soluţionării problemei agrare, obligaţie
impusă, de altfel, clasei politice prin Convenţia de la Paris. Ţărănimea
spera la eliberarea ei de obligaţii de tip feudal şi la
împroprietărire. Însă, dacă conservatorii acceptau eliberarea, ei se
împotriveau împărţirii pământului sau o doreau extrem de limitată.
Stăpâni pe majorităţile din Adunări, ei au înlăturat de la putere
guvernele bănuite că intenţionau să realizeze împroprietărirea şi au
căutat să impună grabnica rezolvare a problemei agrare într-un sens
limitativ, cât timp mai deţineau puterea legislativă, în timp ce
liberalii de diverse nuanţe amânau încă rezolvarea, vrând să dobândească
mai înainte supremaţia în Adunări pe baza unei noi legi electorale. De
altfel, liberalii radicali se arătau destul de puţin preocupaţi de
problema agrară, considerând mai importantă rezolvarea cu precădere a
problemelor de organizare a statului naţional burghez.
Vernisajul expoziţiei ‘Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naştere’, din 11 martie 2020, organizată de Academia Română şi Biblioteca Academiei Române.
Foto: (c) ALEX TUDOR/AGERPRES FOTO
Politica externă a Principatelor Unite a înregistrat în anii 1859-1861
un şir de succese. Unirea a fost desăvârşită, autonomia întărită şi,
totodată, se pregătea viitoarea independenţă politică. Statul naţional
român se consolida. Conferinţa reprezentanţilor Puterilor Garante a
recunoscut la 1/13 aprilie 1859 dubla alegere, chiar dacă a făcut-o în
mod excepţional, iar Turcia şi Austria au făcut-o doar pe timpul domniei
lui Cuza. O vizită a acestuia la Constantinopol, în
septembrie-octombrie 1860, unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui
şef de stat, a îmbunătăţit raporturile cu sultanul.
Alte demersuri politico-diplomatice iniţiate de Cuza, prin trimişii săi,
la Paris, Berlin, Torino, Viena, Londra au avut rezultate pozitive şi
reprezentanţii Porţii Otomane şi ai Puterilor Garante, reuniţi în
septembrie 1861, au acceptat în mare parte Memoriul domnitorului de
consolidare a Unirii, ceea ce îngăduia acestuia, ca la 24 ianuarie/5
februarie 1862, să deschidă la Bucureşti (de acum înainte unica capitală
a ţării) şedinţa primului Parlament al României, de asemenea, denumirea
oficială a noului stat.
Cu acest prilej, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a proclamat, în mod
solemn, în faţa Adunărilor elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti
reunite în şedinţă comună – ”Unirea definitivă a Principatelor”, arată
lucrarea ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
Primul guvern al ţării a fost condus de conservatorul Barbu Catargiu (22
ianuarie/3 februarie 1862 – 8 iunie 1862, când a fost asasinat)
adversar al împroprietăririi ţăranilor şi al lărgirii dreptului de vot.
Evitând luarea în dezbatere a chestiunii rurale, guvernul Barbu Catargiu
a trecut la adoptarea unor măsuri de organizare a statului. Printr-un
jurnal al Consiliului de Miniştri din 26 ianuarie/7 februarie,
departamentele fostului guvern din Moldova au fost desfiinţate, fiind
înlocuite, în mod provizoriu, prin directorate. Legile fiscale au fost
unificate, s-a extins legea procurorilor în Moldova, etc. Şi în timpul
guvernului condus de Nicolae Kretzulescu (24 iunie 1862-11 octombrie
1862), s-a evitat discutarea problemei agrare. S-au avut în vedere
unificarea sistemului sanitar, crearea Direcţiei Generale a Arhivelor
Publice, crearea unui Consiliu al Instrucţiunii Publice.
Ceremonie de depunere de coroane şi jerbe de flori, ocazionată de manifestările dedicate împlinirii a 158 de ani de la înfăptuirea Unirii Principatelor Române, organizate la Academia de Poliţie ‘Alexandru Ioan Cuza’ din Bucureşti.
Foto: (c) SIMION MECHNO/AGERPRES FOTO
Cea mai rodnică perioadă în realizări social-economice din timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost cea a guvernului Mihail
Kogălniceanu (12 octombrie 1863-26 ianuarie 1865). Într-o perioadă
scurtă de timp, au fost adoptate o serie de legi importante, între care
Legea privind secularizarea averilor mănăstireşti (1863), Legea privind
înfiinţarea Curţii de Conturi (1864), Legea privind organizarea puterii
armate (1864), Legea agrară (1864).
Iniţial a fost luată în considerare numai secularizarea averilor
mănăstirilor închinate la Muntele Athos, patriarhiilor şi altor
aşezăminte religioase din Orientul ortodox (35 din 69 în Ţara
Românească, şi 29 din 122 în Moldova). Dar, prin legea din 13/25
decembrie 1863 au fost trecute în proprietatea statului „toate averile
mănăstireşti din România”. Aproximativ un sfert din teritoriul ţării a
devenit patrimoniul statului, ceea ce a mărit suprafaţa de care
dispuneau autorităţile pentru viitoarea împroprietărire. În acelaşi
timp, dacă secularizarea a readus sub autoritatea statului român marile
întinderi de pământ sustrase controlului său, ea a privat şi Biserica
ortodoxă română de proprietăţile ei, fără a exista temeiuri pentru
această etatizare.
În martie 1864, Mihail Kogălniceanu a readus în discuţia Adunării
chestiunea rurală, guvernul său susţinând desfiinţarea clăcii şi
împroprietărirea ţăranilor. La 13 aprilie 1864, Adunarea a dat vot de
blam guvernului Kogălniceanu. Mihail Kogălniceanu şi-a prezentat
demisia, dar aceasta a fost respinsă de domnitorul Cuza, care, la 2/14
mai 1864, a dizolvat Adunarea.
Actul de la 2/14 mai 1864 a avut urmări deosebite. Dacă pe plan intern,
aspectele au fost pe de o parte pozitive, respectiv desăvârşirea
reformei agrare, pe de altă parte negative – instituirea domniei
personale, pe plan extern, puterile garante au recunoscut Principatelor
Unite dreptul de a-şi modifica singure statutul de organizare. La
graniţe, Austria şi Rusia aveau masate unităţi militare importante,
ministrul de Externe al Marii Britanii era dispus să accepte o ocupare a
ţării de către otomani, iar ministrul de Externe al Porţii cerea, la
6/18 mai, să se stăvilească „încălcările” prinţului Cuza. Totuşi,
rivalitatea dintre puteri a făcut ca aceste măsuri şi declaraţii să nu
aibă urmări practice, mai ales că domnitorul beneficia în această
privinţă de sprijinul naţiunii, notează lucrarea ”Istoria românilor,
Constituirea României moderne” (volumul VII, tom I, Ed. Enciclopedică,
2003).
În urma plebiscitului organizat la 10/22-14/26 mai 1864, au fost
aprobate o nouă Constituţie numită „Statutul dezvoltător al Convenţiei
de la Paris”, care întărea prerogativele domneşti şi o nouă lege
electorală, care lărgea baza electorală prin coborârea censului. În
acest context nou creat, la 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza a
sancţionat şi promulgat Legea agrară, prin care ţăranii erau eliberaţi
de sarcinile boiereşti şi îi împroprietărea prin răscumpărare cu
loturile de pământ pe care le aveau în folosinţă, limitându-se însă
pământul expropriabil la maximum 2/3 din moşie, exclusiv pădurile. Au
fost împroprietărite 463.554 familii de ţărani. Aplicarea legii a fost
îngreunată de tergiversări, împotriviri, falsuri, primirea de pământuri
inferioare calitativ, notează lucrarea ”Istoria României în date”
(Editura Enciclopedică, 2003).
Vernisajul expoziţiei ‘Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naştere’, din 11 martie 2020, organizată de Academia Română şi Biblioteca Academiei Române.
Foto: (c) ALEX TUDOR/AGERPRES FOTO
Alte decrete, care au contribuit la procesul de desăvârşire a statului
modern român, priveau reorganizarea Curţii de Casaţie, dreptul pentru
străini de a achiziţiona proprietăţi imobile, constrângerea corporală
pentru neplata de datorii, repunerea în vigoare a taxelor de export,
introducerea sistemului metric (ce urma să se aplice începând de la 1/13
ianuarie 1866), înfiinţarea Camerelor de Comerţ, Şcolii de Poduri şi
Şosele, exproprierea pentru cauze de utilitate publică etc. De o mare
însemnătate a fost decretarea Codului Civil, promulgat la 4/16 decembrie
1864 (intrat în vigoare în 1865), care fusese întocmit de o comisie de
jurişti, care au folosit drept model Codul Napoleon, Codul civil italian
şi unele norme juridice autohtone. Prin această lege, proprietatea
privată şi procesele de modernizare a societăţii au fost consolidate.
Una dintre cerinţele des întâlnite şi în programele revoluţionarilor de
la 1848 a fost reformarea învăţământului românesc. Proiectul de lege
„asupra organizării instrucţiunii publice din România” a fost votat încă
din 16/28 martie 1864. După numeroase amânări, legea asupra
instrucţiunii publice a fost promulgată de către domnitor la 5/17
decembrie 1864, prin care învăţământul devenea unitar în întreaga ţară,
stabilindu-se anii de studiu (primar de patru ani, obligatoriu şi
gratuit, secundar de şapte ani şi universitar de trei ani). Legea a
intrat în vigoare din septembrie 1865.
Noul cabinet Kretzulescu (14 iunie 1865-11 februarie 1866) a pus în
vigoare legea organizării judecătoreşti, a stabilit aplicarea Codului
Civil de la 1/13 decembrie 1865 şi a monopolului tutunului de la 1/13
august 1865. La începutul lunii iulie intra în vigoare Convenţia
telegrafică româno-austriacă şi tot atunci avea loc aderarea
Principatelor Unite la Convenţia telegrafică internaţională de la Paris.
Încheierea şi ratificarea unei convenţii de extrădare româno-austriacă
şi recunoaşterea de către un număr de state europene, între care Austria
şi Belgia, a dreptului românilor de a achiziţiona proprietăţi imobile
au fost reale succese ale acţiunilor diplomatice româneşti din aceeaşi
vreme.
În tot acest timp, moşierimea conservatoare, lovită prin aplicarea
reformei agrare, s-a îndreptat tot mai mult înspre „monstruoasa
coaliţie”, care se reanima. Neînţelegerile dintre liberalii-moderaţi,
grupaţi în jurul lui N. Kretzulescu, şi liberalii-democraţi, conduşi
acum de Christian Tell şi Cezar Bolliac, au dus, în vara anului 1865, la
slăbirea poziţiei domnitorului. Abuzuri şi nereguli administrative şi
mai ales agravarea situaţiei economice au contribuit şi ele la creşterea
nemulţumirilor în rândul unor pături mai largi. Pe de altă parte, în
urma desfiinţării de fapt a jurisdicţiei consulare prin punerea în
aplicare a Codului Penal de către Cuza, puterile garante, în special
Franţa, Marea Britanie şi Austria, au luat o atitudine tot mai ostilă
faţă de domnitorul român, bănuit că urmărea să proclame prin surpriză
independenţa ţării. Domnia lui Cuza era pusă în discuţie pe plan extern
încă de la sfârşitul primăverii anului 1865.
Câştigând sprijinul unor militari, care şi-au asumat înlăturarea
domnitorului, „monstruoasa coaliţie” l-a silit pe Cuza să abdice la
11/23 februarie 1866 şi să părăsească ţara. Fără a se împotrivi,
Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea, în care se amintea
„angajamentul” ce şi-l luase la înscăunare de a se retrage, în ziua
următoare, fostul domnitor avea să scrie generalului Nicolae Golescu,
arătându-i că „numai un principe străin… poate închizăşui viitorul
României”. Puterea a fost preluată de o locotenenţă domnească formată
din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie.
AGERPRES/
