„Dupa ce a stricat adevarata eternitate, omul a cazut in timp, unde a izbutit, daca nu sa prospere, cel putin sa traiasca: sigur e ca s-a obisnuit cu noua lui conditie. Procesul acestei caderi si al acestei deprinderi se numeste Istorie. Dar iata ca-l ameninta o alta cadere, a carei amploare e inca greu de apreciat. De data asta el nu va mai cadea din eternitate, ci din timp; si a cadea din timp inseamna a cadea din Istorie. Iminenta sau nu, aceasta cadere e posibila, ba chiar inevitabila. Cand ii va fi data, omul nu va mai fi un animal istoric. Si atunci, dupa ce-si va fi pierdut pana si amintirea adevaratei eternitati, a primei sale fericiri, isi va intoarce privirile spre universul temporal, spre acest al doilea paradis din care va fi fost izgonit.” (Emil Cioran, in Caderea din timp)
