de Adrian Majuru
Aşadar, adunăm în muzeul personal, a cărui vitrină este chipul nostru, tot ceea ce întâlnim şi consumăm pe măsură ce creştem şi se desfăşoară în jurul nostru, de la şcoală la carieră, pe de o parte. Iar pe de altă parte, purtăm şi amprenta unei cronologii orizontale, a ceea ce dorim să devenim, nu prin forţa împrejurărilor şi a circumstanţelor, ci prin forţa schimbărilor provocate de noi.
Întreaga sumă de manifestări ale mentalităţii româneşti reprezintă continuarea manifestărilor similare, din veacurile anterioare. S-au schimbat doar accesoriile cotidiene, importate şi adaptate gusturilor fiecărui individ sau fiecărei colectivităţi, de la legislaţie la comportament. Adunăm în muzeul personal extensiile generaţiilor mai vechi – dincolo de cartela genetică mai există şi una culturală la fel de puternică şi îndelungată, şi adesea aceasta din urmă o poate modifica pe cealaltă.
Tot ce se întâmplă din copilărie până la maturitate contează pentru ceea ce va fi în cele din urmă bătrâneţea : obiceiurile de viaţă (alimentare, de muncă, de odihnă, etc.) nu mai puţin filosofia adoptată, orice secvenţă a comportamentului, toate pregătesc calitatea vârstei a treia, poate şi a patra. (menţionăm totuşi şi premisele genetice, problema „longevităţii potenţiale”). Tot ce simte un tânăr sunt numai semnale ale tinereţii de care acesta nu este tocmai conştient. Sunt semnalele normalităţii. Cei tineri însă nu au de la bun început, aşa cum am spus, conştiinţa tinereţii, a valorii vărstei lor şi nu numai că-şi ignoră bunul de preţ pe care-l deţin, tinereţea, care însamnă rezistenţa la efort, factorii de risc ce devin aproape inexistenţi, elan permanent, rezervă inepuizabilă de energie etc. dar abuzează de aceste calităţi, le risipesc.
În schimb, tot ce simte un bătrân, sunt semnale ale bătrâneţii, El este conştient de acest fapt. Un bătrân simte practic tot timpul că este bătrân. Semnalele primite de un vârstnic, condiţia de a fi vărstnic, îi obligă să-şi conştientizeze vârsta, să-şi limiteze efortul conform capacităţii, să nu facă gesturi riscante. Unui bătrân conştiinţa vârstei nu-i este întreţinută numai de semnalele primite de la organism. Cei din jur îi transmit, în plus, continuu semnale prin care-i întreţin conştiinţa vârstei. Dar, aşa s-au petrecut lucurile întotdeauna şi aşa se vor petrece mereu, Este imposibil să fie altfel, aceasta este ordinea vârstelor, fiecare vârstă, fiecărei etape de viaţă, are condiţia ei. Ar fi nefiresc ca un tânăr să-şi drămuiască capacităţile de la tinereţe gândindu-se că ar putea eventual să zburde la bătrâneţe. Cei tineri, pur şi simplu nu se gândesc la propria bătrâneţe ca şi cum pentru ei bătrâneţea nu ar exista. Pentru că trăim şi înţelegem cu adevărat numai vârsta pe care o avem. Deși adunăm în «muzeul personal» prelungiri culturale ale generaţiilor mai vechi.
Dar este posibilă, și se impune înțelegerea vârstei trăite prin cunoașterea vârstelor similare trăite diferit, în trecut, de alte generații.
Muzeul vârstelor – de la copilărie la senectute, este atât o poveste despre intimitate cât și despre evoluția raporturilor dintre generații în ultimii trei sute de ani, pentru mediul urban românesc, având Bucureștiul drept studiu de caz. O poveste despre cum ar fi arătat o zi din viața noastră, din secolul al XVIII-lea până în prezent.
Primul obiectiv: să-i apropie și să-i familiarizeze pe adolescenți și tineri de ceea ce vor deveni peste treizeci sau patruzeci de ani. În toată această perioadă de timp ei vor trebui să se adapteze continuu unor factori de presiune externă(evoluția societății si a profesionalizării) dar și unor factori de modelare internă(intimitatea familiei și a anturajului).
Al doilea obiectiv: înțelegerea vârstei trăite prin cunoașterea vârstelor similare trăite diferit în trecut de alte generații și mai ales dezvoltatea aptitudinilor de adaptare pentru vârstele care urmează, în funcție de caz: adolescență, maturitate, senectute. Aceasta în raport cu exigențele sociale, proiectele profesionale și modelarea morală.
Al treilea obiectiv: cum putem construi un proiect de viață pornind de la modele similare al căror traseu s-a consumat în timpul generațiilor trecute? Reușita unui proiect de viață, nimic altceva decât un factor de echilibru între carieră și intimitate – ține întotdeauna de instrumenele de adaptare pe care le construiești singur pentru a rămâne competitiv, în pas cu tehnologia pe de o parte iar pe de altă parte să aduci ceva nou, pentru a aduce plus valoare profesiei tale și astfel un plus de confort pentru următorii ani de viață.
