Mai avem până la o relativă bunăstare…
de Constantin Gheorghe
Un jurnalist de televiziune(specia cea mai odios-cretină de jurnaliști) remarca ceva de genul: ”să stai în cozile alea infernale, pentru a cheltui vreo sută de euro pentru o vacanță…” Exemplu de citire tembelă a unei statistici, și de amestecare a ei cu o altă realitate înșelătoare: cozile de mașini de pe un segment al drumului național de pe Valea Prahovei.
Da, la medie suntem pe ultimele locuri la fondurile alocate de fiecare persoană concediului. Ținând cont de faptul că mai puțin de 30% dintre români spun că-și petrec o vacanță în afara localității de domiciliu, lucrurile se schimbă puțin la capitolul fonduri alocate vacanței.
De fapt, nu cred că mai mult de zece procente din numărul românilor petrec un concediu, în sensul dat termenului. E în acord cu polarizarea extremă a societății românești. Ce înseamnă 200.000 de oameni, într-o mini-vacanță, pe litoral? Sigur, povești de genul ”coșciugul cu șampanie” dau impresia că românul are bani, și dă cu ei în fizicul furnizorilor de servicii turistice. Nu, românul nu are bani! Iar capacitatea de cazare de pe litoral, chiar și ocupată 100%, este, de fapt, în scădere, deci sunt mai puțini turiști decât înainte de 1989. La fel și pe Valea Prahovei, unde mulți nu ”parchează” în hoteluri sau pensiuni, ci în cea de-a doua reședință. În rest, nu se prea aude de ”ambuteiaje” sau de călcat pe bătături.
Bucureștii par, e drept, un oraș pustiu. Dar v-ați întrebat de ce? Că prea mulți bucureșteni, mai ales cei de vârsta a doua sau a treia, nu prea pleacă din oraș. ”Pustietatea” reflectă în ce măsură orașul a atras forță de muncă din afară. Care forță de muncă o șterge la origini ori de câte ori poate!
Nu, suntem departe de momentul în care românii pot susține o industrie românească a serviciilor turistice. Imaginile difuzate de televiziuni sunt înșelătoare. Mai avem până la o relativă bunăstare…
