de Constantin Gheorghe
Mă uit în jur, și parcă nu mai înțeleg nimic din ce văd. Trăim într-o ţară, şi într-o lume, tot mai haotice, mai lipsite de sens, de valori, de solidaritate. Suntem tot mai mulţi, ca număr, şi, paradoxal, tot mai singuri. Nu mai avem timp unii de alţii, suferinţa, bucuria, durerea, fericirea, toate s-au banalizat, au devenit marfă pe tejgheaua „reţelelor de socializare”, a tabloidelor, a televiziunilor cu ciudaţi.
Lumea în care ne-am născut şi am crescut şi ne-am format noi, cei din generaţia mea(care nu e lumea comunismului, e lumea anilor ’50-’70, a rock-ului, a mişcării flower-power, a primăverii de la Praga, a lui Mai 1968, a mişcării pentru drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, a războiului din Vietnam, o lumea a unei incredibile creativităţi, a unor elanuri pe care actuala generaţie cu greu le înţelege, pentru că n-a trăit sub spectrul anihilării atomice, în timpul Războiului Rece), dispare încet-încet. Ce-i mai grav, realizările, mai ales incredibila libertate de exprimare, de mişcare, democraţia, sunt tot mai mult îngrădite şi golite de conţinut.
Sunt trist, văzând astea. Trist, pentru că cei care vin după noi nu reuşesc să înţeleagă ce sacrificii au stat în spatele tuturor lucrurilor care lor li se par banale. Şi mai trist este că sunt gata să renunţe la libertate şi la democraţie, în schimbul unui iluzoriu confort consumerist. Libertatea şi democraţia nu se cumpără cu bani, oricât ar crede unii că se poate.
