Încheierea războiului ruso-turc a fost pecetluită prin tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878) între Rusia şi Imperiul Otoman, fără însă ca statele din sud-estul Europei să poată participa la discuţii cu toate că fuseseră implicate în ostilităţile conflictului. Nefiind primită la desfăşurarea negocierilor, guvernul român avea să declare tratatul ”lipsit de orice valoare obligatorie pentru România”, înaintând totodată un memoriu diplomatic în problema basarabeană, conform volumului ”Istoria militară a românilor” (Editura Militară, Bucureşti, 1992).
Tratatul stipula recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului, autonomia Bulgariei şi autonomia Bosniei şi Herţegovina. De asemenea, Turcia urma să plătească Rusiei despăgubiri de război şi să cedeze patru regiuni din Caucaz.
În ce priveşte România, la articolul 5 al tratatului se preciza recunoaşterea independenţei: ”Sublima Poartă recunoaşte independenţa României şi (…) până la încheierea unui tratat direct între Turcia şi România, supuşii români se vor bucura de toate drepturile asigurate supuşilor celorlalte puteri europene”, conform volumului ”Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor 1774-1918” (coord: Iulian Oncescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011).
Cu toate că recunoştea independenţa României şi în pofida Convenţiei semnate în aprilie 1877 cu guvernul român, Imperiul Rus impune retrocedarea de către România a judeţelor Cahul, Ismail, Bolgrad din sudul Basarabiei, care fuseseră restituite statului român prin Congresul de la Paris din 1856, potrivit volumului ”O Istorie Sinceră a Poporului Român” (Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2008). Numeroasele proteste ale guvernului român nu au fost luate în seamă de guvernul rus, însă pe acest fond relaţiile româno-ruse au cunoscut o anumită stare de tensiune, chiar în jurul Bucureştiului fiind dislocate două comandamente de cazaci, iar armata română s-a concentrat în Oltenia, menţionează ”Istoria militară a românilor”. În acest context, România s-a alăturat celorlalte puteri europene şi a cerut anularea Tratatului preliminar de la San Stefano.
Monarhia austro-ungară şi Anglia, care nu acceptau noua poziţie strategică a Rusiei în Balcani şi doreau totodată limitarea puterii otomane, alături de Franţa şi Germania au cerut organizarea Congresului de pace la Berlin care să pună în discuţie situaţia nou apărută de pe continentul european în urma înfrângerii Imperiului Otoman.
Congresul de pace de la Berlin s-a desfăşurat în perioada 1/13 iunie – 1/13 iulie 1878 şi nici de această dată delegaţia română nu a fost admisă la lucrările reuniunii, fiind doar invitată să îşi susţină punctul de vedere care a fost rostit la 19 iunie/1 iulie 1878. Înaintea exprimării punctului de vedere, delegaţia română a înaintat un memoriu lui Otto von Bismarck, preşedintele lucrărilor Congresului, în care erau punctate cinci revendicări: nicio parte din teritoriul în fiinţă să nu fie desprinsă de România; teritoriul să nu fie supus unui drept de trecere în profitul armatelor ruseşti; România, în baza titlurilor ei seculare, să reintre în posesiunea gurilor Dunării; independenţa să fie consfinţită în mod definitiv şi teritoriul să fie neutralizat; să primească despăgubiri de război proporţional cu forţele militare puse în luptă.
Delegaţia României, care a fost formată din primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul afacerilor străine Mihail Kogălniceanu, a avut o atitudine demnă, refuzând orice declaraţie de supunere faţă de hotărârile Congresului care ar fi putut viza ştirbirea integrităţii şi suveranităţii naţionale, indică volumul ”Istoria militară a românilor” (Editura Militară, Bucureşti, 1992).
În ce priveşte România, tratatul de pace încheiat la 1/13 iulie 1878 conţinea câteva prevederi importante: art. 43-54 ale tratatului stipulau recunoaşterea independenţei de stat a României, însă cu condiţionarea introducerii unor modificări cu privire la acordarea cetăţeniei străinilor; articolul 46 prevedea că Dobrogea, împreună cu Delta Dunării şi insula Şerpilor, revenea statului român, însă traseul frontierei era impus arbitrar excluzând Silistra; judeţele din sudul Basarabiei Cahul, Bolgrad şi Ismail erau reîncorporate Rusiei. Parlamentul român avea să ia act de conţinutul tratatului şi să voteze, în toamna anului 1878, moţiuni prin care a exprimat adânca mâhnire faţă de acele hotărâri care au impus ţării ”dureroase sacrificii”, potrivit volumelor Istoria Românilor (vol.VII, tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003) şi ”O istorie sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic, 2008).
În lunile următoare tratatului, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Rusia au recunoscut fiecare noul statut internaţional al României, stabilind deopotrivă cu Bucureştiul relaţii diplomatice. În 1879, Italia recunoaşte independenţa de stat a României după ce a fost modificat articolul 7 din Constituţie referitor la drepturile civile şi politice, iar în februarie 1880 şi Franţa, Germania şi Marea Britanie recunosc de asemenea noul statut al statului român. AGERPRES
