În timpul copilăriei mele, în minunatul oraș Zărnești, cartierul Tohanul Nou existau câțiva bețivi respectați ai orașului. Machitori bătrâni, pe care alcoolul îi transferase în lumi paralele. Cel mai elegant dintre ei era Alfonso (parcă).
Alfonso nu ieșea la băut oricum, se respecta. Fără cămașă, dar cu patru cravate la gât. Pantaloni încinși cu sfoară, sacou și un pardesiu peste. Cravatele le schimba periodic, naiba știe unde le găsea. Astfel echipat, pornea să cerșească câte o bere.
Pe vremuri, Tohanul Nou avea doar două cârciumi: ”Berlin” în centru și ”Miorița” lângă gară și Alfonso pendula între ele. Pe traseu se oprea să ceară bani de la te miri cine, iar într-o seară a fost refuzat și îndemnat să meargă la ”Berlin”.
Orgoliul a răbufnit: cu un gest amplu, de demnitate jignită, Alfonso și-a aruncat peste un umăr una din cravate, cam cum își aranjau eșarfele frumoșii interbelici și a rostit imperial: ”Să beau la Berlin?!? Păi au ăia pregătirea mea?!?!?”
