Confesiuni – bucuria

03 martie 2016 destin valah Istorie

de Prof. univ, dr. Radu Baltasiu

Bucuria este starea de împlinire, arată Bernea (în Treptele Bucuriei). Împlinirea personală este însă cu totul altceva decât realizarea personală. Împlinirea înseamnă a creşte prin, pentru, odată cu celălalt, ceilalţi: cu însoţitorii tăi. Ai unul singur cu care eşti un trup („coabitare de destin” – Bernea), după cum comunitatea este spaţiul în care creşti şi în raport cu care poţi să fii „specialist”, sau „bun în ceea ce faci”, nu în ultimul rând, în raport cu care poţi fi trădător sau erou.

Fericirea este sentimentul „de dincolo de timp” pe care îl avem fiecare, în timp ce veselia este bună-dispoziţia de acum şi aici, indiferent de starea, de fapt, pe care o avem. Poţi avea un moment de veselie într-o mare supărare. Bucuria este partea de fericire care se întâmplă aici, pe pământ, zi cu zi. Bucuria însă, nu elimină sensul tragicului, dimpotrivă. Nu poţi avea bucurii dacă nu dai atenţie, dacă nu asculţi şi dacă nu ai vreun dor. După cum nu poţi avea bucurii dacă nu aspiri. Întotodeauna, sau mai întotdeauna, bucuria este însoţitoarea … lipsei pe care suntem pe punctul de a o împlini cu un celălalt, ales. 

Bucuria se sprijină pe loialitate ca şi comuniune permanentă, întemeiată pe valoare şi, nu în ultimul rând, pe treptele iubirii aproapelui: amiciţia, prietenia, dragostea însoţitoare. După cum vedem, bucuria nu este o stare de veselie permanentă, cât o tindere către împlinire care tocmai se realizează. Stările ei pot fi foarte bine melancolice, de dor sau orice alt sentiment al lipsei prezenţei. Nu este al lipsei pur şi simplu, pentru că bucuria nu îşi asociază tristeţea, care este opusul ei. Tristeţea omoară sufletul, cum arată Sf. Ioan Casian, fiind una dintre cele 8 păcate capitale – „omoară inima”. Bucuria porneşte dintr-o aşteptare care se împlineşte, tristeţea nu mai are pe cine aştepta. Tristeţea a ratat dorul, pentru că nu mai are loc pentru altcineva prin care să se împlinească. Poate avea foarte bine dorinţă, dar dorinţa fără împlinirea prin este bovarică, narcisistă şi, adeseori, mânioasă. Patristica desluşeşte foarte bine ceea ce ştiinţa a abandonat de multă vreme: tristeţea decurge din mânie, iar din tristeţe derivă, adeseori, lenea. Toate acestea trei: mânia, tristeţea, lenea, ducând, în cele din urmă, în păcatul capital al trufiei, al egolatriei – ceea ce în literatura modernă se numeşte bovarism. Cu toţii tindem către bovarism, pentru că păcatele sunt „spinii noştri de zi cu zi”, chiar dacă scopul omului modern este viaţa fără de suferinţă, aceasta ne însoţeşte cu atât mai rău cu cât îi pierdem înţelegerea.

Între temeiurile bucuriei sunt, deci, aşteptarea neînşelată, dorul, libertatea de creaţie (împlinire), grija.

După cum este dor împlinit, sau care aşteaptă să fie împlinit, bucuria este şi grijă permanentă – care nu este altceva decât o formă a dorului – teama pentru celălalt prin care te împlineşti, a însoţitorului tău. De aceea, casa bucuriei este familia, care este casa însoţirii şi tot aici avem şi polul responsabilităţii în societate. Tocmai de aceea familia este „celula de bază” a societăţii, nu pentru că aici „se fac copii”. Doar aceştia poţi fi făcuţi şi „pe drumuri”, după cum mulţi dintre ei sunt lăsaţi acolo. Ci, tocmai pentru că aici este punctul de plecare al responsabilităţii, care are ca temeigrija (în general, dorul în particular). Scopul responsabilităţii, fiind, evident, cel puţin din acest punct de vedere bucuria.
Înţelegem că etica muncii, atât de esenţială capitalismululi modern, are drept combustibil bucuria vieţii şi deci, sănătatea vieţii însoţite, adică a iubirii în familie. Desigur, responsabilitatea poate fi reprodusă şi în abstract, prin diferite formule ideologice. Atunci combustibil va fi insul, care îşi va manifesta responsabilitatea fie consumându-se pe sine, fie pe alţii. Despre şeful rău care face fapte bune este plină literatura, după cum aceasta abundă şi de exemple de buni specialişti imorali sau … criminali. În fond, bucuria este o treabă, lucrare grea. E mai grea chiar decât viaţa la mânăstire, atunci când este produsul însoţirii gândului şi trupului zi de zi, clipă de clipă. Este o veşnică provocare, veşnic dor. În esenţă, dacă  nu doare, bucuria este cel puţin dureroasă, adică foarte delicată. Tocmai de aceea, păcatul tristeţii  îi este mereu aproape. Omul modern spune că „este romantic” atunci când este în această etapă delicată, şi are impresia că nu e rău să o „depăşească” (ca şi când nu el ar fi cel ce rămâne depăşit), prin luciditate. Este veşnica competiţie dintre sexe, care domină (păcăleşte?) pe cine. Finalitatea pentru el e sexul, pentru ea, averea şi prestigiul. Scopul, deci, este coborât în material. Femeia liberă este, în cel mai bun caz, frumuseţe carnală care trebuie cucerită, dacă nu e de-a dreptul o bucată de carne debuşeu pentru o noapte.

Bucuria se însoţeşte, de asemenea, cu sentimentul tragicului. Tragicul este sentimentul conştiinţei că lumea, în general, îşi găseşte fericirea dincolo de această lume, prin faptele pe care le face aici, pe pământ. Cu alte cuvinte, adevărata „calitate a vieţii” este sumumul faptelor bune pe care le aduni în timpul vieţii. Despre funcţia tragicului în societate, ca şi condiţie permanentă a conştiinţei sociale, a scris Mircea Vulcănescu, în Logos şi Eros. Tensiunea esenţială a societăţilor omeneşti este, de fapt, arată Vulcănescu, această aproximare a logosului prin eros. Să nu vă imaginaţi că Vulcănescu a fost un veşnic întristat. Dimpotrivă, un nemaipomenit familist, prieten, Vulcănescu a fost un exemplu de însoţitor. Pentru ai săi şi pentru neamul său, de aceea spunem că face parte din cununa de martiri cu care România a spart marea provocare a celei mai agresive ideologii contra inimii: comunismul. Despre cum comunismul „atacă inima-inimile”, ucigând popoarele vezi, de pildă, romanele lui Dinu Săraru (desigur, contestate de „critica” de după 1990).

Bucuria este, iată, o mare chestiune a insului şi societăţii, am putea spune că e centrală. China şi Marea Britanie sunt, se pare, primele ţări care şi-au propus, la nivel guvernamental, să schimbe în următoarea perioadă principalul indicator al economiei,  să treacă de la măsurătoarea Produsului Intern Brut (PIB) la Fericirea Generală (general well-being – GWB). Primul ministru britanic, David Cameron a cerut  Oficiului Naţional de Statistică să înceapă să măsoare GWB, după ce a fost convins de economistul Richard Layard, de la London School of Economics, că „nefericirea e o problemă mai serioasă decât şomajul” în Marea Britanie a anului 2010 (The Economist, 25 nov. 2010). În China, Partidul Comunist este convins că  „creşterea feriricii e mai importantă decât creşterea PIB”, obiectivul final al politicii centrale fiind „China fericită” (The Economist, 17 mart. 2011). Tema nu e nouă, fiind lămurită de fondatorul utilitarismului modern, Jeremy Bentham, încă de la 1748: scopul guvernului trebuie să fie o cât mai mare fericire pentru cât mai mulţi. Nu e rău că Europa redescoperă fondatorii marilor doctrine. Doar atât că, fericirea nu poate fi măsurată şi, mai mult decât atât, e mai puţin în lume, cât parte a sentimentului lumii de dincolo. Aici, nu putem decât căuta bucuria, împlinindu-ne prin celălalt. E îndeajuns să facem asta pentru a ieşi din criză.

Pasarile albe ale lui Johnny Raducanu

Tag-uri: ,
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Destin Valah © 2020 . Designed by: Livedesign