de Prof. univ. dr. Radu Baltasiu
„Metropolis” (1927) a fost realizat de către marele regizor Fritz Lang, un austriac american, dintr-o pleiadă întreagă de austrieci geniali stabiliţi în SUA (Alfred Schutz, Konrad Lorenz etc). Unul dintre ultimele filme mute. Grandios. Este fantastic că „Metropolis” a reprezentat lansarea unui puternic concept în sociologia urbană: supermetropola: „Metropolis”, cu ecologie şi provocări proprii, cu un om nou, o nouă antropologie. Femeia, ca de obicei, e în centrul poveştii (reale). Numai că fenomenul nu începe cu femeia. Ca de obicei, începe cu …
Masculinizarea reprezintă, între altele, demoralizarea frumosului şi transformarea lui în simbolistică utilă: estetic (uneori şi funcţională. Filmul, pe ansamblu, este orwellian, şi prevesteşte transformarea societăţii de consum într-un uriaş lagăr de concentrare. El poate fi văzut aici. Este însă şi un pretext şi pentru alte tipuri de analiză. Morala e prea complicată în raport cu scopul de ajunge la. (Interesant că, deşi masculinul are iniţiativa, femeia este frumoasă pentru bărbat, care este spectator; iniţiativa celei care i se înfăţişază fiind încă insuficient studiată. Acţiunea, deci, nu este doar apanajul masculinităţii). Când fenomenul masculinizării ajunge la feminitate, frumuseţea ataşată devine doar sexualitate, adică simbolistică a disponibilităţii de acuplare (ce altceva poate fi util în raport cu sexul opus?). Paradoxul este că reducerea frumosului la disponibilitate nu face, neapărat, posibilă şi disponibilitatea. Pentru că omul e mai mult decât atât, fie el în formă de femeie (sic!: „de … politică ne ocupăm noi. Asta e pentru oameni. … O făceai muierea ta, era o dulceaţă. … Înainte, când venea turcii p’aci … cine-i lua la palme …[femeia!]”, Tudor Gheorghe, „Rânduieli„). Este una din marile provocări din epoca industrială şi până astăzi. Distanţa înfricoşătoare tot mai mare dintre frumos şi bine a fost „studiată” de Freud. Acesta a arătat că omul nu este decât sexualitate. Puterea este subordonată acesteia: tânărul (bărbat?) vrea cu orice preţ să ajungă la mama sa, prin eliminarea tatălui care i-ar sta în cale. Iar ea, frumuseţe-robot, de o complexitate tehnică (psihologică), indescifrabilă îl aşteaptă. Aberanta chestiune este ilustrată astăzi de copilaşii băieţi mai sensibili decât prietenele lor, încă cu ţâţa mamei în gură (noroc pentru noile generaţii, unde mama e tot mai absentă!). Numai că, ea, neavând inimă (e robot – preocupată de carieră sau de propria oglindire, ca doamna Bovary), nu are decât putere şi … dorinţă. Cum a ajuns femeia la această frumuseţe ucigătoare? Pentru că, liberă fiind, se defineşte masculin: prin sexualitate la liber şi putere. Când este să pui mâna pe ea, devine… tabloid. Numai că, în acest fel, nu moare numai el (se usucă de dor, dacă e prost, romantic, sau devine pur şi simplu un cuceritor, un mort viu ca Don Juan). În film, una dintre cele mai importante reprezentări distopice ale viitorului (vezi azi Blade Runner, Matrix), puterea dorinţei se face prin consumarea puterii de înţelegere. Avansul puterii maşinăreşti înalţă oraşul pe trepte tehnologice inimaginabile, dar nimeni nu se mai înţelege cu nimeni: lumea devine un nou Babel. Şi toate acestea au în centru, feminitatea. Grozavă chestiunea. Din acest motiv, psihanaliza freudiană nu este o soluţie la criza omului modern, ci mai degrabă un jurnal, o frescă a societăţii, o descriere sistematică a unui impas colectiv. Întocmai ca afişul capodoperei filmului noire, „Metropolis”, realizat în 1927 de Fritz Lang (împreună cu soţia sa). Este însă o diferenţă majoră între Freud şi Metropolis: filmul are soluţia refacerii punţii dintre oameni prin recuperarea frumosului cu ajutorul … inimii: „soluţia problemei acestor vremuri moderne, stresante, centrate pe avere este … mediatorul dintre creier şi musculatură, care trebuie să fie inima.” Interesant este că şi Blade Runner şi Matrix au aceeaşi soluţie. În Blade Runner, robotul cu formă de femeie devine … femeie (om care iubeşte îngrijorat). Până la urmă, nu e nici o noutate. Noutatea e doar încercarea de a ne face că nu asta e calea.
