de Adrian Majuru
În spațiul univeristar românesc de până la 1947 a existat genul de excursie didactică, prilej de discuții libere, pe teme complementare școlii dar foarte ancorate în proiectele de viață ale fiecărui student. Era o ieșire din experiența liniară a amfiteatrului pentru a aplica, în spațiu informal, cum am spune astăzi, ideile care trebuiau dezvoltate pentru a fi pe deplin înțelese.
Profesorul de anatomie Francisc Josif Rainer a făcut astfel de excursii cu studenții săi de la medicină, cu precădere între anii 1918 și 1920, atât la Iași, cât și la București. Călătoria dura o zi întreagă iar adesea, se înnopta pe la mănăstiri anume alese pentru popas: Comana, Snagov, au fost unele dintre ele. Drumul însemna un dialog aplicat pe situația prezentului, pe ridicarea informației la nivel de prognoză, de observare a amănuntelor vieții în desfășurarea ei dincolo de oraș și sala de curs. Eugen Floru, fost student al profesorului Rainer își amintea la treizeci de ani distanță: „Sărbătorile plecam în excursie în jurtul Bucureștilor. Îmi amintesc de lecțiile de scrimă într-o după amiază, în preajma mănăstirii Comana. Îmi amintesc de lecturile din Claude Bernard, pe malul lacului Snagov, atunci cînd lacul nu era asanat și fața lui era acoperită de nuferi. Ce adînc pătrundeau în noi cuvintele marelui cercetător, împletite cu explicațiile profesorului!” (Ateneul Român, 1946).
Rainer a fost colaborator al profesorului Dimitrie Gusti în timpul cercetărilor de teren realizate de institutul de studii sociale, la mijlocul perioadei interbelice în satele izolate Drăguș, Nereju Mare și Fundul Moldovei. În timpul celor două-trei luni de cercetare de teren, studentii de la sociologie și medicină îl însoțeau pe profesorul Rainer, în momentele libere, în călătorii de explorare a vecinătăților. Când cu monografia de la Fundul Moldovei, profesorul „mergea seara cu elevii se uita pe cer și dădea explicații astronomice și recita din partea a doua din Faust de Goethe. Făcea niște pași mari. Umbla pe munte cu o repeziciune ca nimeni altul”. (Ateneul Român, 1946).
Rainer își construia adesea ideile de curs în astfel de excusrii. În anul 1919 scria dintr-un „luminiş de codru”, privind spre „şesul dintre munţi, cu cele 2 sate şi acoperit cât coprinde ochiul cu covoare patrulatere, felurit colorate. Îmi amintesc de o pagină din Mickiewicz, citită de mult de tot: o preamărire, mistică aproape, a muncii ogorului, „singura care izbăveşte fiinţa omenească de chinurile sufleteşti, înseninînd-o”. Pentru Rainer, „personalitatea se dezvoltă rezolvînd probleme puse pe realitate. Alegerea soluțiilor preferate în această rezolvare fixează genul personalității. Importante sînt ciocnirile cu realitatea, iar nu fantomele lucrurilor. Putem fi convinși că singura cale care ne este oferită pentru a evolua este cea a efortului personal. Nu putem evolua decît după intuiția noastră, de aceea, fiecare din noi trebuie să găsească calea personală prin care își crește calitățile” (Fr.Rainer, 1979).
Motivele sufletești care l-au stăpânit de-a lungul vieții sale universitare au fost două. Întîi nevoia de a înțelege viața în funcțiunea ei creatoare a formei omenenești. Al doilea simțământ din ce în ce mai viu, al datoriei de îndeplinit față de societatea care i-a dat putința de a-și urmări idealul, acțiunea didactică și pedagogică. Acest din urmă motiv a ajuns din ce în ce mai dominant, pe măsura adâncimii sufletești. Iar obiectivul urmărit de el, nu putea fi altul, decât deșteptarea în sufletul elevilor săi, în gradul cel mai înalt cu putință, a simțului pentru nesfârșita bogăție de interes intelectual ce poate să descopere în lucrurile cele mai banale ale preocupărilor zilnice.
Lucrurile simple să ajungă grăitoare. Semnul progresului nostru și totodată izvor de mulțumiri îl constituie senzația ce o avem că lucrurile familiare ne vorbesc și ne spun mai mult ca înainte. În orice bloc de marmură, doarme chipul unui zeu și nu așteaptă decît mâna meșteră, să-l desghioace dintr-însul și să-l aducă la lumină. Fiecare lovitură de daltă ridică din masa ce-l ascunde de privirea noastră. Tot astfel stă ascuns și idealul nostru de adevăr și înțelegere. Faptele intelectuale sunt lovitura de daltă.
Profesorul de anatomie Francisc Josif Rainer a făcut astfel de excursii cu studenții săi de la medicină, cu precădere între anii 1918 și 1920, atât la Iași, cât și la București. Călătoria dura o zi întreagă iar adesea, se înnopta pe la mănăstiri anume alese pentru popas: Comana, Snagov, au fost unele dintre ele. Drumul însemna un dialog aplicat pe situația prezentului, pe ridicarea informației la nivel de prognoză, de observare a amănuntelor vieții în desfășurarea ei dincolo de oraș și sala de curs. Eugen Floru, fost student al profesorului Rainer își amintea la treizeci de ani distanță: „Sărbătorile plecam în excursie în jurtul Bucureștilor. Îmi amintesc de lecțiile de scrimă într-o după amiază, în preajma mănăstirii Comana. Îmi amintesc de lecturile din Claude Bernard, pe malul lacului Snagov, atunci cînd lacul nu era asanat și fața lui era acoperită de nuferi. Ce adînc pătrundeau în noi cuvintele marelui cercetător, împletite cu explicațiile profesorului!” (Ateneul Român, 1946).
Rainer a fost colaborator al profesorului Dimitrie Gusti în timpul cercetărilor de teren realizate de institutul de studii sociale, la mijlocul perioadei interbelice în satele izolate Drăguș, Nereju Mare și Fundul Moldovei. În timpul celor două-trei luni de cercetare de teren, studentii de la sociologie și medicină îl însoțeau pe profesorul Rainer, în momentele libere, în călătorii de explorare a vecinătăților. Când cu monografia de la Fundul Moldovei, profesorul „mergea seara cu elevii se uita pe cer și dădea explicații astronomice și recita din partea a doua din Faust de Goethe. Făcea niște pași mari. Umbla pe munte cu o repeziciune ca nimeni altul”. (Ateneul Român, 1946).
Rainer își construia adesea ideile de curs în astfel de excusrii. În anul 1919 scria dintr-un „luminiş de codru”, privind spre „şesul dintre munţi, cu cele 2 sate şi acoperit cât coprinde ochiul cu covoare patrulatere, felurit colorate. Îmi amintesc de o pagină din Mickiewicz, citită de mult de tot: o preamărire, mistică aproape, a muncii ogorului, „singura care izbăveşte fiinţa omenească de chinurile sufleteşti, înseninînd-o”. Pentru Rainer, „personalitatea se dezvoltă rezolvînd probleme puse pe realitate. Alegerea soluțiilor preferate în această rezolvare fixează genul personalității. Importante sînt ciocnirile cu realitatea, iar nu fantomele lucrurilor. Putem fi convinși că singura cale care ne este oferită pentru a evolua este cea a efortului personal. Nu putem evolua decît după intuiția noastră, de aceea, fiecare din noi trebuie să găsească calea personală prin care își crește calitățile” (Fr.Rainer, 1979).
Motivele sufletești care l-au stăpânit de-a lungul vieții sale universitare au fost două. Întîi nevoia de a înțelege viața în funcțiunea ei creatoare a formei omenenești. Al doilea simțământ din ce în ce mai viu, al datoriei de îndeplinit față de societatea care i-a dat putința de a-și urmări idealul, acțiunea didactică și pedagogică. Acest din urmă motiv a ajuns din ce în ce mai dominant, pe măsura adâncimii sufletești. Iar obiectivul urmărit de el, nu putea fi altul, decât deșteptarea în sufletul elevilor săi, în gradul cel mai înalt cu putință, a simțului pentru nesfârșita bogăție de interes intelectual ce poate să descopere în lucrurile cele mai banale ale preocupărilor zilnice.
Lucrurile simple să ajungă grăitoare. Semnul progresului nostru și totodată izvor de mulțumiri îl constituie senzația ce o avem că lucrurile familiare ne vorbesc și ne spun mai mult ca înainte. În orice bloc de marmură, doarme chipul unui zeu și nu așteaptă decît mâna meșteră, să-l desghioace dintr-însul și să-l aducă la lumină. Fiecare lovitură de daltă ridică din masa ce-l ascunde de privirea noastră. Tot astfel stă ascuns și idealul nostru de adevăr și înțelegere. Faptele intelectuale sunt lovitura de daltă.
