Copacul

După o vreme, ceva s-a întâmplat. Tânăr fiind, copacul a obosit să mai dea viață. Acum câteva zile, niște băieți, ajunși din cea mai profană parte a cotidianului, mânuitori de zgomote cu dinți de fierăstrău, l-au tăiat.

A doua zi, copiii i-au pus coroană, să-l treacă cu bine prin frageda lor memorie, ce nu suporta dispariția copacului cel tânăr tăiat cu zgomot. Coroana de sus i-au pus-o jos, într-un inel protector, de flori. Pe vremea asta, copacul însuși și-ar fi făcut cercul acela spumos de flori – coroana.

Ce imbecil spunea că simbolurile sunt doar constructe, labile și artificiale? Să vină să-i întrebe pe copiii care și-au înmormântat, astfel, prin cercul de flori, copacul. (Ba nu, mai bine să tacă și să ia aminte). Ritul este nevoia noastră neînvățată de a vedea armonia lumii.

Numai așa dispariția e suportabilă, după cum și fericirea devine posibilă.  Și, tot prin rit, lumea devine inteligibilă. Iar noi, rămânem oameni. De unde rezultă că, a fi om, e o alegere.