”România este o colonie a Uniunii Europene” – cam așa sună una din tezele propagandei ruse recente în spațiul românesc. Și aparent există destule argumente întru susținerea acestei teze, doar că se pornește de la o premisă istoricistă falsă.
Dacă acum suntem colonie, înseamnă că la un moment dat, în trecut, nu am fost. Cândva România era independentă – dar când? Și ce înseamnă ”independența” asta?
Ce zice DEX-ul?
Să începem cu definiția, școlărește. La DEX 2009 zice așa:
INDEPENDÉNȚĂ 1. Situație a unui stat sau a unui popor care se bucură de suveranitate națională; stare de neatârnare și drept de a rezolva liber (cu respectarea drepturilor altor state și a principiilor dreptului internațional) problemele sale interne și externe, fără amestec din afară.
Parcă e clar, nu? Să ne uităm și la definiția din DEX 1955, că este una frumoasă:
INDEPENDÉNȚĂ 1. Situația unui stat și a unui popor care se bucură de suveranitate națională; stare de neatîrnare în relațiile internaționale. ”Semnarea tratatului de prietenie cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste cît și încheierea de tratate de prietenie cu alte țări democratice și doritoare de pace din vecinătatea noastră sînt acte de întărire a păcii generale și a independenței noastre.” GHEORGHIU-DEJ
Deci prietenia cu URSS era o manifestare a independenței României în 1955, așa scria la dicționar. Doar că pe vremea aia ne beleau sovieticii de nu mai puteam de atâta independență, trebuia să menționăm prietenia cu URSS și în dicționarul limbii române.
Când a fost România ”independentă”?
Și istoricismul ăsta fals ne duce la concluzii false. Acum România este colonie a UE, dar ”înainte” nu era și ne era bine tuturor! Revin la întrebarea inițială: când anume eram cu adevărat independenți și ne era bine?
Cel mai facil răspuns este ”pe vremea lui Ceaușescu”. Atunci România era independentă și toată lumea avea serviciu și se trăia bine – și eram atât de independenți politic și economic că în decembrie 1989 era să ajungem la război civil de atâta prosperitate și stabilitate. Sărim peste perioada Gheorghiu-Dej, când economia României era dominată de SOVROM-uri (pentru cei mai tineri: societăți sovieto-române prin intermediul cărora erau trimise în URSS fără plată resursele românești: petrol, lemn, uraniu, carne, grâne etc.) și consilierii sovietici se distrau cu chestii de genul experimentul Pitești.
Dar poate România a fost independentă în vremea mareșalului Ion Antonescu? Mde, marele prieten Adolf Hitler al Germaniei naziste a avut o înțelegere cu Ungaria căreia i-a dat Ardealul de Nord, altă înțelegere cu șeful sovietic Stalin căruia i-a dat Basarabia și Bucovina de Nord, tratatele economice redirecționaseră absolut toate exporturile românești către Germania, iar Hitler avea o vorbă ”le voi da românilor triciclete și cărucioare de copii, nu tancuri”.
Și dacă România a fost independentă în glorioasa perioadă interbelică? N-aș zice. În perioada Marii Crize ne rugam de francezi și britanici să ne cumpere exporturile și ăia dădeau din umeri și nu aveam unde să ne vindem petrolul, grânele și lemnul, eram datori vânduți unui concern de bănci franco-britanico-olandeze. În perioada de glorie a diplomației românești conduse de Nicolae Titulescu a fost încheiată Convenția de la Montreux, valabilă și în ziua de azi, prin care Marea Neagră devine ”lac rusesc”, cum zicea Argetoianu: ”rușii ne-au prins degetele la ușă și noi trebuie să zâmbim, că nu putem zbiera”.
Cu siguranță am fost independenți în Primul Război Mondial și înainte de acesta! N-aș zice. Francezii ne-au dat un ultimatum în 1916 ca să intrăm în război; economia românească era orientată către principalul dușman, Imperiul Austro-Ungar, prin intermediul unei convenții economice de tip colonial care ne-a obligat la o alianță cu inamicul austro-ungar, căile ferate erau concesionate unor firme străine și tot așa.
Nu prea putem discuta despre independența românilor înainte de Războiul de Independență de la 1877, cel mult despre lipsa de independență, ca să zic așa. Între 1714 și 1877 România (sau Principatele Unite, Țara Românească și Moldova conform denumirilor din epică) practic nu era subiect de drept internațional, făcea parte din înțelegerile dintre imperiile învecinate (Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman și Imperiul Rus).
Câteva concepte medievale
Iar ca să putem vorbi despre independența românilor în îndelungata perioadă medievală (1330-1714) trebuie să vă explic puțin gândirea politică a vremii. Voievozii români se proclamau ”samodîrjeț”, ceea ce se traduce de obicei prin ”singur stăpânitor”, echivalat incorect cu termenul ”independent” din ziua de azi. Multă vreme termenii zemlia, oblasti, drjava, otcina, baştina din documentele medievale slavone româneşti au fost traduşi prin „ţară”, deşi erau evidente inconsecvenţele şi nepotrivirile acestei traduceri. Problema porneşte de la o neînţelegere simplă: traducătorii au echivalat aceste cuvinte diferite cu sensul modern al termenului „ţară”, fără să se străduiască să înţeleagă şi redea „programul politic şi administrativ” al epocii care se ascundea în spatele folosirii diferite a cuvintelor. Cancelaria voievozilor transmitea un mesaj destul de precis şi coerent prin alegerea unui anumit termen, care avea fiecare un sens diferit. Oblasti desemna întinderea teritorială a exercitării puterii voievodului. Drjava se referea la exercitarea puterii voievodului şi era folosit atunci când se adresa slujbaşilor domneşti sau când se referea la braşoveni sau secui – „subunităţi administrative” din Ardeal, care şi el era desemnat drept drjava (spre deosebire de Ungaria, care era zemlia; uneori în caz excepţional li se acorda Braşovului sau Sibiului titlul de zemlia, însă doar pentru a câştiga bunăvoinţa adresanţilor prin ridicarea rangului). Otcina şibaştina aveau strânsă legătură cu moştenirea şi transferul domniei, însă erau folosiţi diferit:baştina sublinia legitimitatea pretenţiilor faţă de o moştenire, iar otcina sublinia legitimitatea stăpânirii efective. Termenul „superior” care le „îngloba” pe toate cele anterioare era zemlia, care era ambivalent: întotdeauna era în legătură cu voievodul (ţara era „a lui”) şi se referea la comunitatea politică a celor guvernaţi de domnitor şi boierii săi.
Samodîrjeț era voievodul în exercitarea puterilor sale – legislativă, economică și militară – adică putea lua hotărâri și să le pună în practică. Nu era independent în înțelegerea de azi a cuvântului, ci avea dreptul de a-și exercita puterea. Iar conceptele gândirii medievale sunt mai vii decât vrem sau ne putem închipui în ziua de azi. Între a avea dreptul și a putea să îți exerciți puterea există o mare diferență. În epoca medievală lucrurile erau mai simple și mai clare, cum zicea marele gânditor medieval Iosif Visarionovici Stalin ”nu e omul, nu-i problema”, manifestarea supremă a puterii era dreptul de viață și moarte. Îți ucideai verișorul de pe tron și te suiai tu în locul lui, câtă vreme erai destul de abil să poți să-ți manifești puterea (și obligatoriu să rămâi viu) se chema că ești samodîrjeț, singur stăpânitor. Voievod și domn erau funcții (comandantul general al oștirii și proprietar de drept al tuturor pământurilor unde îți manifestai capacitățile de samodîrjeț).
Și există ideea că voievodul făcea ce îi trecea lui prin cap și nimeni nu i se putea opune – când situația era exact invers. Teoretic voievodul putea să decapiteze orice boier pentru trădare (viclenie în termenii epocii), însă trădarea trebuia dovedită în fața celorlalți boieri dincolo de orice îndoială. Pentru că după câteva decapitări abuzive boierii ajungeau foarte repede la concluzia ”decât să plângă mama, mai bine plânge mă-sa” și îl scurtau ei de căpățână pe voievod. Sau boierii cugetau că le-ar fi mai bine cu verișorul voievodal fugit în Ardeal sau Polonia, ori se convingeau că unchiul refugiat la turci le va da niște funcții mai mănoase. Ori brașovenii considerau că nu le place creșterea taxelor, regele Ungariei dorea niște glorie și pregătea o mică cruciadă, regele Poloniei dorea o lovitură în flanc. Nu sunt studiate încă foarte bine mecanismele economice care duceau la războaie în regiunea noastră în epoca medievală – dar cu siguranță au existat. Din punctul de vedere legal al ”dreptului internațional medieval” (în măsura în care se poate vorbi despre așa ceva) voievozii românilor au fost dintotdeauna vasalii unei puteri mai mari învecinate (regatul Ungariei, regatul Poloniei, Imperiul Bizantin/ Otoman). Dar și vasalitatea asta avea limite: în momentul în care devenea contra-productivă era abandonată.
Independență versus inter-dependență. Și putere, mai ales putere
Ce vreau să spun: independența este și a fost o pretenție, inter-dependența este și a fost realitatea. De la 1330 (de când cunoaștem îndestule date certe de istorie politică) până în ziua de azi românii s-au găsit într-o permanentă inter-dependență cu vecinii, mai apropiați sau mai îndepărtați. Și până acum v-am vorbit doar de inter-dependențele politice, dacă am intra în mecanismele economice ale fiecărei epoci ar ieși de-o lucrare de doctorat neplagiată.
Independența nu mai este independență atunci când este consfințită doar într-o lege internă sau într-un tratat internațional. Independența este o formă de manifestare practică a puterii. Dan al III-lea se intitula în scrisori voievod și domn al Țării Românești, însă i-au cântat popii prohodul în timp ce se uita cum îi este săpată groapa, după care a fost decapitat din porunca lui Vlad Țepeș.
Judecaţi şi voi: când omul sau domnitorul este capabil şi puternic, atunci poate încheia o pace aşa cum vrea, însă dacă este slab, cel puternic va veni asupra lui şi va face cu el tot ce doreşte. Vlad Țepeș către brașoveni, 10 septembrie 1456
Ești independent atunci când poți, când îndeplinești un set de condiții. Nimeni din lumea asta nu îți garantează independența și nu o poți cere de la nimeni, o afirmi – din nou, dacă îndeplinești condițiile, dacă poți. Ceaușescu a știut să speculeze o serie de împrejurări ale inter-dependențelor interne și externe și a reușit să își manifeste ”independența”, ”puterea”, a fost samodîrjeț și a făcut ce a dorit – însă în momentul în care nu s-a mai adaptat la condițiile inter-dependențelor a sfârșit împușcat ca un câine. Același algoritm îl putem aplica oricărui conducător al românilor din orice perioadă: Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân, Constantin Brâncoveanu, Ion Antonescu etc. Independența este o pretenție și o formă de manifestare a puterii, atunci când există un set de condiții – sau când îți creezi respectivul set de condiții în cadrul unor inter-dependențe.
Perversitatea propagandei rusești
De fapt toată povestea asta este o introducere la o discuție mai lungă. Propaganda rusă de limbă română este extrem de perversă. ”Independența”, calitatea de samodîrjeț este bine fixată în mentalul românesc (românii nu se visează chiriași pe viață, ci proprietari de casă și terenuri). Și propaganda rusă exploatează în acest moment această dorință de independență: vedeți, voi românii nu mai sunteți independenți, sunteți colonie a Uniunii Europene. Perversă teză venită de la niște băieți care au pus în practică printre români experimentul Pitești, ca să nu vorbesc de altele. Și se găsesc destui prin România (ca să nu vobesc de Basarabia) care vibrează la teza asta. Doar că propagandiștii pro-ruși ne propun o viziune a independenței pe care nici Maica Rusie nu a avut-o vreodată: România, statul suveran care face ce vrea pe scena internațională. Cine nu ar vrea așa ceva? Vorba lui Cioran ”visez o Românie cu populația Chinei și destinul Franței”. Da, foarte frumos – și ce facem cu interdependențele și condițiile geopolitice și demografice?
P.S. Pentru cei cu vocabularul ofilit: nu pledez pentru renunțarea la independență, nu înjosesc istoria românilor. Am explicat aici cum văd eu conceptul de independență a României în decursul istoriei: o negociere continuă a afirmării puterii acestui stat – uneori la masa verde, alteori cu arma în mână, în funcție de condițiile de moment. Chiar este un mit ”independența” așa cum o promovează în acest moment propaganda rusă de limbă română care are ca țintă reală crearea unui curent anti-occidental printre români speculând mai multe concepte bine înrădăcinate în mentalul colectiv.
La fel de dăunătoare sunt și gălăgiile pro-occidentale care anulează conceptele de suveranitate și independență – cu cât sunt mai zgomotoși integraționiștii fără condiții, cu atât mai mult fac jocul propagandei ruse (ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva sunt mână-n mână pe sub masă?)
Principalul mijloc de propagandă al Kremlinului, rețeaua Sputnik, a fost interzis recent în Letonia și Turcia. O măsură destul de brutală. Eu o să încerc să demontez pentru voi în unele articole viitoare tezele propagandistice ale Sputnik în limba română, am zis să pornim de la conceptul de bază al independenței.
