de Constantin Gheorghe
Iar se agită obiectivul ”aderarea României la euro”. Și toate măsurile sociale, gen mărirea salariilor și pensiilor, sunt ”atentate” la adresa acestui nobil țel. Doar că aderarea la euro ar genera o adevărată tragedie socială.
La ce rată de schimb se va face trecerea? Cu alte cuvinte, vom avea un euro spre șase lei-adică devalorizat, sau unul spre trei lei, adică apreciat? Apreciat nu prea cred, pentru că ar duce la scăderea competitivității exporturilor românești, și ar ieftini importurile, adică ar mări deficitul balnței de plăți externe. Dacă ne ducem spre șase lei, cu salariile și pensiile actuale, și cu proiecția de creștere absolut batjocoritoare(cam 10 euro în plus, în fiecare an, la salariul minim, și cu 1,5 miliane de angajați plătiți cu salariul minim) tragedia socială este garantată. Ai avea un salariu minim pe la 250 de euro, și o pensie medie pe la 150 de euro, în condițiile în care convergența cu media prețurilor la nivel european va crește brusc de la vreo 55%-60% acum la vreo 90%!
Dar nu e doar asta. În zona euro fiind, ești ca într-un consiliu monetar. BCE a refuzat sistematic devalorizarea euro, în anumite momente ale ciclului economic. Asta a privat ansamblul zonei de cel puțin 1%-2% de creștere economică anual. Păstrarea euro supraevaluat a convenit doar Germaniei. Pentru restul țărilor membre, asta a fost, mai mult sau mai puțin, o pacoste.
Atunci, pentru că nu există acest instrument monetar, devalorizarea, se procedează la ceva de-a dreptul ticălos, în numele ”competitivității”: devalorizarea muncii. Muncă mai multă, pe bani mai puțini. Ceea ce se practică, voios, peste tot în UE, cel puțin în zona euro. Ce ar însemna pentru România, cu salariile ei actuale, și cu prețuri și mai mari, ieftinirea suplimentară a muncii, pentru păstrarea ”competitivității”?
Asta este o schemă cunoscută. O poate înțelege oricine, dacă are un dram de minte, și o folosește. Nu poți să nu te înfurii când vezi tot felul de cretini care consideră mărirea salariilor principala amenințare la adresa visului de aur al românilor: adoptarea euro. Chiar nu se înțelege că, de fapt, salariile extrem de mici sunt principalul obstacol în calea adoptării euro? Că mărirea lor prealabilă, și consistentă, este o condiție obligatorie, dacă vrem să adoptăm moneda unică? Că, având actuala structură a aparatului productiv, chiar dacă îndeplinim toate condițiile de integrare în spațiul euro, ar fi sinucidere curată să facem acest lucru? Că, de fapt, nimeni nu are curajul să ia această decizie, și atunci mănâncă rahatul ”pericolului roșu”, care, chipurile, ne împiedică să aderăm?
Și vă mirați când spun că suntem o țară de tâmpiți?
