La data de 20 martie 2020, se împlinesc 200 de ani de la
naşterea lui Alexandru Ioan Cuza, una dintre cele mai de seamă
personalităţi ale istoriei româneşti, domnitorul sub care s-au făcut
primii paşi spre constituirea unui stat naţional unitar român, prin
alegerea sa dublă atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, domnia sa
de numai şapte ani marcând, totodată, începutul perioadei de modernizare
a României.
Cu ocazia aniversării bicentenarului naşterii domnitorului Alexandru
Ioan Cuza, s-a deschis la Biblioteca Academiei Române, la 11 martie
2020, expoziţia „200 de ani de la naşterea Domnitorului Alexandru Ioan
Cuza”, în cadrul căreia au fost expuse fotografii, scrisori, acte
diplomatice, documente de arhivă, exemplare de presă, aflate în
patrimoniul Bibliotecii Academiei Române, care ilustrează atât rolul
jucat de Alexandru Ioan Cuza în actul Unirii de la 1859 şi măsurile pe
care le-a luat pentru modernizarea statului în cei şapte ani de domnie,
cât şi aspecte din viaţa sa particulară. În cadrul expoziţiei, au mai
putut fi văzute, printre altele, proiectul de Constituţie aprobat de
domnitor în 1864, proiectul Legii electorale, corespondenţă diplomatică,
decrete şi ordine de conferire a diverse titluri şi medalii
domnitorului Alexandru Ioan Cuza de către cancelariile străine.
Totodată, Romfilatelia introduce în circulaţie, la data de 20 martie
2020, emisiunea de mărci poştale intitulată „Aniversări. Evenimente.
Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naştere”, alcătuită din două mărci
poştale: pe marca poştală cu valoarea de 5 lei este reprezentat aversul
Medaliei „PRO VIRTUTE MILITARĂ” iar pe marca poştală cu valoarea de 12
lei este reprezentat portretul – bust al lui Alexandru Ioan Cuza în
uniformă militară, potrivit unui comunicat Romfilatelia transmis
AGERPRES.
Născut la Bârlad, descendent al unei vechi familii de înalţi dregători,
cu funcţii importante în administraţia centrală şi locală din Moldova,
Alexandru Ioan Cuza a studiat la pensionul condus de francezul Victor
Cuenim, unde i-a întâlnit pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.
Şi-a continuat studiile la Paris, unde în 1835, a obţinut bacalaureatul
în litere. A urmat cursuri de drept şi medicină la Pavia şi Bologna, pe
care nu le-a finalizat, notează lucrarea ”Dicţionar biografic de
istorie a României” (Editura Meronia, 2008).
Monument al primului domnitor al Principatelor Unite Române Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA/AGERPRES FOTO
A revenit în ţară şi a intrat în armată, pentru o perioadă de trei ani
(din septembrie 1837), cu gradul de cadet. A plecat, din nou, la Paris,
în februarie 1840. S-a căsătorit, în primăvara anului 1844, cu Elena
Rosetti (1825-1909), fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei,
născută în familia logofătului Mihail Sturdza.
La 27 martie 1848, Alexandru Ioan Cuza s-a alăturat revoluţionarilor
moldoveni adunaţi la hotelul Petersburg din Iaşi, unde s-a pronunţat
pentru realizarea unui program de reforme dar şi pentru înarmarea
participanţilor în vederea obligării domnului Mihail Sturdza să accepte
înfăptuirea reformelor cărora refuzase să le dea curs, în special a
celor referitoare la dizolvarea Adunării Obşteşti şi la înfiinţarea unei
gărzi cetăţeneşti, notează lucrarea ”Enciclopedia şefilor de stat şi
de guvern ai Românei” (Editura Meronia, 2011).
Mişcarea revoluţionară a fost înăbuşită, Alexandru Ioan Cuza şi mai
mulţi fruntaşi au fost arestaţi şi trimişi sub escortă la Galaţi, în
vederea exilării lor în Imperiul Otoman. Viitorul domn, alături de alţi
şase revoluţionari, au reuşit să se refugieze, beneficiind de ajutorul
consulului englez din Galaţi pentru a ajunge la Brăila. De aici, au
obţinut paşaportul austriac şi au trecut în Transilvania.
În Transilvania, Alexandru Ioan Cuza a participat la Marea Adunare
Naţională de la Blaj din 3/15-5/17 mai 1848. A ajuns, apoi, în Bucovina.
La 9 iunie 1848, a organizat la Cernăuţi, un comitet revoluţionar
moldovean, Mihail Kogălniceanu fiind însărcinat cu redactarea unui
program de revendicări sociale şi politice. Din cauza epidemiei de
holeră care izbucnise în Bucovina, s-a îndreptat spre Viena, a ajuns,
apoi la Paris, şi, mai târziu, la Constantinopol, de unde s-a întors în
ţară, alături de noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, un om cu vederi
mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, şi un partizan
convins al Unirii, aminteşte lucrarea de mai sus.
În perioada 1842-1959, Alexandru Ioan Cuza a ocupat importante funcţii
în justiţie şi administraţie. A fost preşedinte al Tribunalului
districtului Covurlui (1842-1845; 1849-1851; dec. 1854 sau 16 febr.
1855-apr.1856), director al Ministerului de Interne al Moldovei
(febr.-oct.1851) şi pârcălab al oraşului şi portului Galaţi (iun.-iul.
1856; febr.-iun. 1857).
Vernisajul expoziţiei ‘România 160. Unirea Principatelor Române’, eveniment organizat de Muzeul Naţional Cotroceni şi Unitatea Arhive Diplomatice din cadrul Ministerului Afacerilor Extern; sabia de învestitură a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Foto: (c) SORIN LUPŞA/AGERPRES FOTO
Dorind să-l atragă de partea sa, caimacamul antiunionist Nicolae
Vogoride l-a reintegrat pe Cuza în armată, cu gradul de sublocotenent
(martie 1857), pe care l-a avansat la gradul de locotenent, apoi de
căpitan, maior şi colonel în august 1858. A fost numit ajutor al
hatmanului (septembrie 1858) şi, în octombrie 1858, în timpul
căimăcămiei de trei, Catargiu, Sturdza şi Panu, Alexandru Ioan Cuza a
devenit hatman. În această calitate, Cuza era practic comandantul
oştirii moldovene, post de mare importanţă în vremurile ce aveau să
urmeze.
Cuza a demisionat din funcţia de pârcălab, în contextul în care
caimacamul Nicolae Vogoride a falsificat alegerile pentru Adunarea
ad-hoc din Moldova (7/19 iulie 1857), un gest cu importante ecouri atât
în ţară cât şi în străinătate. Ulterior, alegerile falsificate au fost
anulate de puterile garante, fiind organizat un nou scrutin (18/30
august 1857) câştigat de unionişti: din 83 de deputaţi numai doi s-au
pronunţat împotriva Unirii. Ales deputat de Galaţi, Cuza a sprijinit în
Adunarea ad-hoc propunerile de desfiinţare a privilegiilor, de
împroprietărire a ţăranilor prin vânzarea către aceştia a loturilor
cultivate de ei.
În perioada decembrie 1858-ianuarie 1859 au avut loc alegeri atât în
Moldova cât şi în Ţara Românească pentru Adunările Elective care urmau
să aleagă domnii celor două principate. În cadrul unei întâlniri a
membrilor Partidei Naţionale, înaintea Adunării Elective a Moldovei,
Mihail Kogălniceanu l-a propus drept candidat unic al acestei grupări pe
colonelul Alexandru Ioan Cuza. La propunerea lui Anastase Panu,
deputaţii se angajaseră să voteze candidatul care ar obţine majoritatea.
De aceea, nu este întâmplător faptul că până şi adepţii celorlalţi doi
candidaţi l-au votat tot pe Cuza. Astfel, la 5/17 ianuarie 1859,
colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, domn al
Moldovei.
În dimineaţa de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la propunerea Partidei
Naţionale, dar şi sub presiunea populaţiei bucureştene, Adunarea
Electivă întrunită la Bucureşti, la hotel Concordia, fără a încălca
formal Convenţia de la Paris (10/22 mai-7/19 august 1858), care prevedea
pentru Principate doi domni, dar nu preciza că nu putea fi una şi
aceeaşi persoană, l-a ales în unanimitate, pe Alexandru Ioan Cuza şi
domn al Ţării Româneşti.
Istoricul Florin Constantiniu consemnează în lucrarea sa „O istorie
sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1997), că dubla alegere a lui Cuza a avut, de asemenea, o dublă
semnificaţie: mai întâi, ea a fost manifestarea a ceea ce Nicolae Iorga a
numit „Sistemul Ťfaptului împlinitť”, acest element de originalitate,
creat de români”; în al doilea rând, ea a pus „temeliile statului român
modern”.
La 1/13 aprilie 1859, după o serie de demersuri politico-diplomatice,
Conferinţa reprezentanţilor Puterilor garante de la Paris (26 martie-25
august 1859) a recunoscut, în mod excepţional, de iure, dubla alegere a
lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria şi
Poarta au recunoscut la 25 august 1859, dubla alegere numai pe timpul
domniei lui Cuza.
Ceremonie de depunere de coroane şi jerbe de flori organizată de Ministerul Apărării Naţionale, la statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, amplasată pe Dealul Patriarhiei Române, în cadrul manifestărilor dedicate împlinirii a 158 de ani de la înfăptuirea Unirii Principatelor Române.
Foto: (c) MIHAI POZIUMSCHI / AGERPRES FOTO
Abia spre sfârşitul anului 1861, după îndelungi şi controversate
dezbateri, Conferinţa reprezentanţilor Porţii Otomane şi ai Puterilor
garante de la Istanbul (septembrie 1861) a ajuns la un consens în
problema unificării politice şi administrative a Principatelor,
hotărârile ei regăsindu-se în ”Firmanul de organizare administrativă a
Moldovei şi Valahiei” din 22 noiembrie 1861. În Proclamaţia către
naţiune (11 decembrie 1861) domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adus la
cunoştinţă că ”Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este
întemeiată… Alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie”, potrivit
”Enciclopediei şefilor de stat şi de guvern ai Românei” (Editura
Meronia, 2011).
Recunoaşterea unirii celor două principate s-a materializat prin crearea
primului guvern unitar al României la 22 ianuarie/3 februarie 1862,
condus de Barbu Catargiu, şi prin deschiderea, la Bucureşti, la 24
ianuarie/5 februarie 1862 a primului Parlament al României, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza proclamând în mod solemn, în faţa Adunărilor
Elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti reunite în şedinţă comună,
”Unirea definitivă a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti a fost
proclamat capitala ţării, consemnează volumul ”Istoria României în
date” (Editura Enciclopedică, 2003).
În următorii ani, a avut loc un vast program de unificare şi
centralizare a unor instituţii (poştă, telegraf, vămi), a circulaţiei
monetare, a sistemului judecătoresc sătesc. A fost organizată armata şi
s-au înfiinţat şcoli militare. S-a trecut apoi la reforme radicale,
precum secularizarea averilor mănăstireşti (octombrie 1863) şi reforma
agrară, care i-a nemulţumit pe conservatori şi pe liberalii radicali.
Astfel, pentru continuarea reformelor Alexandru Ioan Cuza a numit un nou
guvern condus de liderul liberalilor moderaţi Mihail Kogălniceanu
(12/24 oct. 1863 – 26 ian./7 febr. 1865).
Ca urmare a tensiunilor tot mai mari create de conservatori (ostili lui
Cuza din cauza reformei agrare) şi liberali-radicali (nemulţumiţi de
felul său autoritar de conducere a statului), la 10/11 februarie (22/23)
1866, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare
în care se afirma că potrivit ”dorinţei naţionale” depunea ”cârma
guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de
popor”, potrivit lucrării ”Dicţionar biografic de istorie a României”
(Editura Meronia, 2008).
Imagine cu placa comemorativă amplasată în Piazzale di Porta Romana, în faţa ultimei reşedinţe de la Florenţa a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Foto:(c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO
Alexandru Ioan Cuza şi-a petrecut restul vieţii în exil. S-a retras la
Viena, apoi la Florenţa, şi a murit în Germania, la Heidelberg, la 15
mai 1873, la vârsta de 53 de ani. A fost adus în ţară şi înmormântat în
comuna Ruginoasa, judeţul Iaşi. În timpul celui de-Al Doilea Război
Mondial osemintele sale au fost aşezate în biserica Trei Ierarhi din
Iaşi, unde se află şi astăzi. AGERPRES
