La jumătatea secolului al XIX-lea, germanii trăiau divizați în 38 de state, dintre care cele mai puternice erau Prusia și Austria. Statele germane formau o confederație în care fiecare își avea propria sa individualitate. Idealul naționalist al unificării Germaniei va fi realizat de Prusia, unul dintre cele mai conservatoare state germane.
Sursa foto: Captură YouTube
Prusia, în anii 50 ai secolului al XIX-lea, deținea o serie atuuri: Uniunea Vamală Prusacă (Zollverein) inițiată încă din 1818, înlătura numeroasele taxe vamale interne, înlocuindu-le cu un tarif perceput la frontieră; armata de a cărei modernizare a fost direct interesat regele Wilhelm I (1861-1888, împărat 1871-1888) și Otto von Bismarck, prim-ministru al Prusiei (1862-1871), mai târziu cancelar al Imperiului German (1871-1890).
Wilhelm I (în germană Wilhelm Friedrich Ludwig), s-a născut la 22 martie 1797, fiind cel de-al doilea fiu al regelui Frederick Wilhelm al III-lea al Prusiei și al Luisei de Mecklenburg. Wilhelm a fost crescut și educat în mediul conservator și cazon prusac. A intrat, copil fiind, în armată, luptând, mai târziu, alături de tatăl său în cadrul războaielor napoleoniene. A devenit căpitan (1814) și a fost avansat la gradul de maior (1815) primind comanda Regimentului de Gardă nr. 1. Un an mai târziu a primit comanda Batalionului de apărare din Stettin (Szczecin, azi în Polonia), apoi, în 1818 a preluat ca general maior comanda Brigadei de Infanterie, iar în 1820 a preluat comanda supremă Divizie de Gardă nr. 1. În 1825 a devenit general locotenent preluând comanda Corpului de Gardă prusac, se arată pe site-ul www.deutsche-schutzgebiete.de. Pe lângă activitățile militare, tatăl său l-a implicat și în treburile politice ale statului, desfășurând, în principal activități diplomatice.
În 1829, Wilhelm s-a căsătorit cu Augusta de Saxa-Weimar, având doi copii: Friedrich al III-lea, împărat german (1831-1888) și prințesa Luisa de Prusia (1838-1923).
A ieșit în evidență, mai ales prin înăbușirea în sânge a revoltei împotriva fratelui său, regele Prusiei, Frederick Wilhelm al IV-lea, din timpul Revoluției de la 1848. În 1857, regele Friedrich Wilhelm al IV-lea a suferit un atac cerebral, context, în care, în ianuarie 1858, Wilhelm a devenit prinț regent. La moartea lui Frederick, în 1861, Wilhelm a fost proclamat rege al Prusiei.
Sursa foto: Captură YouTube
Imediat, Wilhelm a instituit un amplu program de măsuri instituționale care să-i permită un mai mare control asupra statului și a demarat un program de modernizare și întărire a armatei prusace. Măsurile sale s-au lovit de rezistența legislativului, iar pentru a înfrânge această rezistență, Wilhelm l-a numit pe Otto von Bismarck în funcția de prim-ministru.
Bismarck spunea despre Wilhelm I: „Nu este mare, dar este un cavaler și un erou”, potrivit www.deutsche-schutzgebiete.de.
Potrivit constituției Prusiei, primul ministru era responsabil doar în fața regelui, și nu a parlamentului. Din acel moment și până la moartea regelui și, mai târziu, a împăratului Wilhelm, Bismarck a controlat în mod direct politica, atât internă, cât și externă a Prusiei și, apoi, a Germaniei. Împreună au reușit să se impună în fața legislativului și au promovat o politică autoritară. Cu acordul lui Bismarck, Wilhelm a promovat o politică de restrângere a puterii Bisericii Apostolice în Germania și o politică de limitare a drepturilor sociale ale salariaților.
În plan extern, Wilhelm și Bismarck au inițiat procesul de unificare a statelor germane în jurul Prusiei. Pentru a-și realiza planurile de reunificare, Prusia a declanșat o serie de războaie.
În acest context, Bismarck s-a îndreptat, mai întâi, împotriva Danemarcei, miza fiind cucerirea ducatelor Schleswig și Holstein (1864). Folosindu-se de acest lucru, Bismarck a atras Austria în război, armata prusacă invadând țara în 1866. Înfrângerea Austriei a venit după șapte săptămâni de lupte, în urma bătăliei de la Sadova (Kôniggratz). Prusia nu a luat nici un teritoriu de la Austria, dar aceasta i-a recunoscut anexarea celor două state, Schleswig și Holstein și a altora mai mici. Ca urmare, 1 iulie 1867 în Parlament a fost organizată Confederația germană de nord sub conducerea lui Wilhelm I.
Următorul pas făcut de Bismarck a fost atragerea statelor germane din sud în noua Confederație, fapt care a provocat îngrijorarea Franței.
Războiul cu Franța (1870-1871) a fost câștigat rapid de prusaci, francezii fiind înfrânți, Napoleon al III-lea predându-se la Sedan. Franța a fost obligată la plata unei mari despăgubiri de război și să cedeze Alsacia și Lorena.
Războiul franco-prusac a definitivat procesul de unificare a Germaniei. La 18 ianuarie 1871, la Versailles, principii germani i-au oferit titlul de Kaiser (împărat) lui Wilhelm I. Implicit, Confederația germană de nord (1867-1871) a devenit Imperiul German (”Kaiserreich”, 1871-1918). Imperiul era un stat federal; împăratul era șeful statului și conducător (primus inter pares) al monarhiilor federate (regii Bavariei, Württemberg-ului, Saxoniei, marii duci de Baden și Hesse, precum și senatele orașelor libere Hamburg, Lübeck și Bremen).
Sursa foto: Captură YouTube
Otto von Bismarck a devenit primul cancelar al Imperiului și a dominat politica internă și externă a acestuia până la demiterea sa în 1890. Diplomația sa, numită Realpolitik, și modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de „Cancelarul de Fier”(„der Eiserne Kanzler”).
Una dintre cele mai importante figuri politice ale secolului al XIX-lea, Wilhelm I a murit la 9 martie 1888, fiind, ulterior, numit de istorici ”Wilhelm cel Mare”. A urmat la tron fiul său, Frederick al III-lea, care a domnit doar trei luni, fiind bolnav de cancer. A urmat la tronul Imperiului German, fiul acestuia, Wilhelm al II-lea, ultimul împărat german (1888-1918), care a jucat un rol extrem de important în declanșarea Primului Război Mondial.
http://www.agerpres.ro/
