Unseen
Poate v-aţi întrebat, nu o dată, de ce multe articole de-ale mele au titluri în engleză. Singura explicaţie ar putea fi asta: fie că mi se pare mie că sună mai bine, fie că nu i-am putut găsi un sinonim care să-mi gâdile urechile într-un mod care să-mi placă..
Să trec la subiect. Astăzi vreau să încep printr-o întrebare: ” Ce aţi face dacă aţi afla că mai aveţi de trăit o lună?”
Aţi trăi ca şi cum fiecare clipă ar fi ultima, aţi lua de mână persoana dragă şi aţi rămâne nedespărţiţi până la tristul moment sau pur şi simplu v-aţi izola până la clipa fatidică?
Multe din scrierile mele nu sunt amprentate vizibil de felul meu de a fi, de a simţi..se cunoaşte că am trecut puţin pe-acolo şi cam atât..
Mi s-a sugerat să scriu mai mult despre propria persoană şi nu, nu voi face asta, exceptând ceea ce scriu în acest moment.
Deci ar fi bine să trec la treabă!
Deşi suntem fiinţe raţionale şi alegem să credem în lucruri logice, normale şi palpabile, nu o singură dată- am fost tentaţi să explorăm dincolo de toate acestea..
Luaţi ca şi exemplu moartea. Ideea de moarte este singura pe care oamenii nu o privesc direct în ochi şi totuşi, ne-a preocupat, mai ales atunci când am pierdut persoane dragi.
Probabil că ar trebui să înţelegem în profunzime acele legi divine care acţionează în acest univers, independent de voinţa noastră, fie că suntem de acord cu ele sau nu. Sau poate este doar dorinţa noastră de a crede că ceva este deasupra noastră şi are grijă de noi.
Nimeni nu scapă morţii, tot aşa cum nimeni nu este ocolit de durere..
Nu stă în puterea omului să afle ceea ce este dincolo de mormânt. Dar îi stă în putere să citească, să se documenteze oarecum, iar asta îl ajută să nu îşi prelungească agonia, zic eu.
Omul este o forţă complexă şi este uimitoare capacitatea sa de revenire.
Fie că suntem credincioşi, fie că suntem atei sau devotaţi propriilor noastre principii, un lucru este sigur: trebuie să trăim cât mai frumos! Trebuie să ne înconjurăm de oameni frumoşi care îţi pot oferi motive să zâmbeşti, care sa te motiveze şi care să te facă să aştepţi cu nerăbdare următoarea zi.
În ceea ce mă priveşte, aş putea spune că nu m-am gândit niciodată prea mult la acest aspect. Întotdeauna, mintea mea a fugit într-acolo doar când cineva drag a fost smuls din această viaţă.
Foarte credincioasă nu am fost niciodată, nu sunt nici atee, pur şi simplu, am alte principii după care mă ghidez, mai logice pentru mine. Evident că principiile mele poate nu rezonează cu ale tale, dar fiecare îşi poate alege în ce să creadă..
Deşi sunt o persoană cu un psihic puternic şi cu o capacitate de recuperare mai mare decât media, sunt o anxioasă din fire..
Zilele trecute am aflat că o persoană tare dragă mie a dispărut din această lume. Vestea m-a întristat foarte, foarte tare, dar nici măcar nu am putut plânge. Mă simţeam ca şi cum nu aveam lacrimi, dar mă apăsa ceva în piept..parcă vroiam mai mult aer.
Nu am mers la înmormântare, nu am vrut să mă duc, pur şi simplu, m-am aşezat jos, lângă perete şi m-am gândit la el. Asta este tot ce am făcut, nici măcar nu am vorbit prea mult despre asta..probabil că nici nu o voi face decât aici. Acum.
Domnul in cauză( căci era un domn) era un pictor cu un talent desăvârşit şi de o cultură impresionantă.
Îmi aduc aminte că stăteam ore întregi în atelierul lui şi îl ascultam fără să mă fi plictisit măcar preţ de o secundă.
Şi el picta, şi eu trăgeam cu ochiul şi eram fascinată de tot ceea ce îmi povestea. De multe ori, îmi dădea o cană mare cu cafea, iar eu aş fi vrut ca acea cafea să nu se termine niciodată..
Deşi avea o vârstă, nu puteai să nu te întrebi când a avut timp să înveţe tot ce ştie. Pe lângă toate astea, era de o blândeţe ieşită din comun şi parcă toată faţa i se lumina atunci când mă vedea: ” Şoricel, ai venit pe la mine! Hai, hai în atelier să mai vezi ce am lucrat şi să-ţi alegi un tablou. Oricare vrei tu!”
Existau însă şi momente când cădea pe gânduri şi parcă era cumva absent şi trist, iar eu ştiam că inima şi sufletul fugeau spre acea fată a sa pe care o pierduse din cauza unei boli urâte..
Mereu am avut senzaţia că atunci când îmi priveşte ochii, îşi regăseşte propria fiică. Şi acum a regăsit-o cu adevărat, dar parcă prea s-a grăbit..
Iar ieri, când mergem pe stradă, am zâmbit şi mi-am imaginat că poate el a trimis pala aia de vânt care m-a ciufulit vrând să-mi atragă atenţia că este pe aproape şi că nu m-a uitat: ” Hei, şoricel, ia uite cum am aşezat norii, ca în tabloul ăla pe care l-ai ales, ăla cu pianul şi vioara! Îţi place?”
Poate că irosim timp pentru simplul fapt că ni se pare că viaţa este o cursă lungă. Poate că nu îndrăznim să spunem când iubim de teamă că am putea fi refuzaţi sau respinşi. Şi atunci, mă voi uita în ochii tăi şi am să te întreb: ” Ce ai de pierdut?”
Eu cred că, dacă m-aş lua după Biblie, Adam şi Eva au avut o grămadă de probleme- însăşi numele de Eva( Heva, în ebraica veche) înseamnă nesupunere. Dar cumva, au reuşit să le gestioneze.
Se spune că ne ţinem demonii( slăbiciunile) sub pat. Dar, pe măsură ce ne maturizăm, trebuie să învăţam sa jonglam cu ei. Pentru ca noi suntem cel mai mare demon, cel mai mare dusman al nostru..
La intrebarea mea, de la inceputul articolului, eu personal nu am vreun raspuns, nu stiu cum as reactiona, mi-ar placea insa sa cred ca as pleca impacata indiferent ce mi-ar oferi acel drum necunoscut..
