Traume
My.Roxa
Probabil că tu crezi că în trecutul tău nu există nici o traumă psihologică. Probabil că tu consideri că eşti perfect, iar rezultatul acţiunilor sau al non-acţiunilor tale este unul rezonabil, cel puţin.
De cele mai multe ori însă, în trecutul nostru îşi fac loc traumele.
Adică, din păcate, există riscul ca orice traumă din copilărie( oricât de mică ar fi ea) să se reflecte în viaţa ta de adult.
Un exemplu care este întâlnit foarte des- este lipsa afecţiunii venită din partea unuia dintre părinţi( de cele mai multe ori de sex opus). În această categorie mă înscriu şi eu, iar această traumă, ca să zic aşa, şi-a făcut simţită foarte mult prezenţa. O să vă povestesc ceva că să înţelegeţi mai bine.
Copil fiind, am avut o relaţie foarte apropiată cu tatăl meu.
Am suferit foarte tare când părinţii mei au hotărât să se despartă, un pic universul meu de copil s-a prăbuşit atunci.
Am rămas cu mama care a încercat pe cât a putut să suplinească locul şi rolul ambilor părinţi. Treptat, în inima mea, mama a luat locul tatălui, iar acum o văd, în afară de faptul că o consider prietena mea cea mai bună, ca pe o zeiţă.
Însă lipsa tatălui, şi mai bine spus a afecţiunii venite din partea tatălui, s-a făcut simţită pe parcurs şi cel mai evident în relaţiile mele.
De fiecare dată aveam aşteptări mult prea mari de la partener. Mi se părea că afecţiunea sa nu e îndeajuns pentru mine, chiar dacă el era acolo să zicem în proporţie de 80 %, eu nevăzând decât ăia 20 % în care nu era prezent. Apoi afecţiunea mea era dublă( şi cea pentru el, şi cea care trebuia direcţionată spre tatăl meu).
Apoi o altă problemă gravă: DEPENDENŢA. Oh, da! A durat puţin până ce am scăpat de ea, mai precis până acum doi ani.
Ajunsesem să trăiesc doar pentru celălalt, să fac numai ce ştiam eu că îi face plăcere, să mă port într-un anumit fel, uitând să mai fiu EU.
În momentul în care povestea noastră a luat sfârşit, am fost total debusolată, ziceai că vin de pe altă lume. Am reparat acest lucru, însă cred că mă aflu acum puţin la extrema cealaltă, prea independentă încât uneori e dificil să ţii pasul cu mine. De aia e bine, într-un fel, să găseşti o cale de mijloc( nici prea prea, nici foarte foarte).
Deşi modul de a iubi se învaţă în copilărie, cu siguranţă că paşii se pot reevalua.
” A fi creator şi stăpân al vieţii tale este un statut ce poate fi atins numai după ce eşti mai întâi vraciul propriului trecut”.
