“Suntem săraci, dar suntem morali”.

În România averea este un motiv de a-i umili pe ceilalţi. „Capitaliştii” noştri râvnesc acest sentiment de a domina şi umili, hrănindu-se cu senzaţia de a fi puternici, de a fi stăpâni chiar dacă la rândul lor sunt frecători de clanţe, aprinzători de brichete sau cărători de scrumiere.

Cei săraci se iluzionează la fel de mult ca şi cei înstăriţi. În cazul lor, sărăcia este o compensaţie “morală” pentru suficienţă şi uneori prostie. Deviza unor astfel de indivizi este simplă: “Suntem săraci, dar suntem morali”. Pe cât de amăgitoare ni se pare această compensaţie, pe atât de periculoasă devine când se transformă în zestre ereditară sau background cultural.

Înteleciunea populară descrie sărăcia ca o doamnă virtuoasă ce transcede această lume. De ce?