Situația economică a României în anii de dinaintea Primului Război Mondial

05 iunie 2017 destin valah Lifestyle

În contextul izbucnirii Primului Război Mondial, la 21 iulie/3 august 1914, în cadrul Consiliului de Coroană la care au participat regele Carol I, principele moștenitor Ferdinand, premierul Ion I.C. Brătianu și toți membrii guvernului, toți foștii prim-miniștri conservatori și liberali, s-a hotărât starea de neutralitate militară a României, potrivit volumului ”O Istorie Sinceră a Poporului Român” (2008). Carol I s-a pronunțat pentru intrarea României în război, alături de Puterile Centrale, fiind sprijinit de conservatorul Petre Carp, de Constantin Stere și de cei apropiați lor, care atrăgeau atenția asupra pericolului pentru România reprezentat de expansiunea Rusiei care țintea obținerea Strâmtorilor. În urma dezbaterilor aprinse, Consiliul de Coroană a respins intrarea României în război, ceea ce însemna renunțarea publică la prevederile tratatului din 1883, pentru că, prin agresiunea desfășurată împotriva Serbiei, Puterile Centrale acționaseră împotriva prevederilor defensive ale tratatului, potrivit volumului ”Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947)” (vol. I, Carol I, 2004).

Imagine cu regele Ferdinand în inspecții pe front, 1916-1917

Izbucnirea în 1914 a Primului Război Mondial găsea România cu o economie predominant agrară și cu o industrie în curs de dezvoltare, dar restrânsă.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, populația sporise constant. Această creștere nu a fost uniformă fiind afectată de episoade de secetă, recolte slabe, calamități naturale, epidemii de holeră și de vărsat. În 1861, cele două Principate numărau 3.969.675 de locuitori, iar în 1899, totalul populației era de 5.956.690 de locuitori. Menținerea creșterii populației s-a datorat în primul rând zonelor rurale, potrivit volumului ”România 1866-1947” (Keith Hitchins, 2017).

În 1859, 85% din populație era rurală, iar în preajma Primului Război Mondial, în 1912, s-a ajuns la un procent de 82%, cifrele reflectând, totodată, dezvoltarea orașelor. Creșterea populației urbane s-a datorat în mare parte imigrărilor de la sate, în anii de dinaintea Primului Război Mondial, migrația s-a îndreptat în special către orașele cu cel mai dinamic ritm de dezvoltare economică: Bucureștiul (1859 — 122 000 de locuitori; 1916 — 381 000 de locuitori); cele două mari porturi pe Dunăre, Galați și Brăila; Ploiești, centrul noii industrii petroliere.

Volumul ”Istoria Românilor” (2003) consemnează faptul că în 1912, aproape 80% din populația țării lucra în agricultură. După reforma agrară din 1864, un număr mare de țărani au rămas dependenți de foștii lor moșieri. Marii proprietari de pământ împreună cu statul au reținut cam 70% din pământul arabil al țării, în timp ce proprietatea țărănească (cea a foștilor clăcași și a țăranilor liberi, răzeșii și moșnenii) reprezenta restul. Moșierii continuau să dețină controlul asupra a șase milioane de hectare de teren arabil, fânețe, pășuni și păduri, dar le lipseau animalele, uneltele și mâna de lucru necesare pentru a-și cultiva pământurile. Cu excepția unei părți din treierat (în 1913, existau 144 de tractoare-pluguri cu aburi — și 5.934 mașini de treierat — batoze), pe pământul țăranilor toate lucrările agricole se realizau cu vitele, cu uneltele și instrumentele tradiționale, după metode care nu difereau de cele dinaintea reformei agrare.

Pentru a îmbunătăți productivitatea agriculturii, guvernul liberal a înființat în 1881 Creditul Agricol, acordând credite ieftine țăranilor. Apariția băncilor populare a fost spontană, scopul acestora vizând productivitatea micilor proprietari de pământ și transformarea organizării agriculturii. Prima a luat ființă în 1891, iar în 1902 numărul lor ajunsese la 700. Succesul acestora s-a datorat în mare măsură omului politic liberal Spiru Haret, care în calitatea sa de ministru al Instrucțiunii Publice (1897-1899 și 1901-1904) le-a promovat neobosit la sate. În 1913 existau 2 900 astfel de bănci. Însă acestea, precum și obștile sătești și vânzarea domeniilor statului, priveau doar o mică parte a țărănimii. Răscoala țărănească din 1907 a scos în evidență ineficiența acestor măsuri, majoritatea țăranilor trăind în condiții aspre de viață. Ulterior au trecut prin Parlament o serie de măsuri, cea mai importantă dintre legile reformei privea trei probleme fundamentale: învoielile agricole, creditele și arendarea. Un semn de schimbare în organizarea agriculturii l-a constituit creșterea rapidă a obștilor de arendă, când în urma legislației liberale din 1908 și 1909 o suprafață semnificativă de pământ a trecut din mâinile moșierilor în cele ale țăranilor. Între 1907-1914 numărul acestora a crescut de la 103 la 605, iar suprafața arendată, de la 73 000 ha la 475 000 ha. Membri obștilor de arendă erau țărani prosperi. Izbucnirea Primului Război Mondial a întrerupt transferul pe această cale al marii proprietăți în mâna celor ce o lucrau.

Un avânt industrial a fost creat prin adoptarea tarifului vamal protecționist în 1886 și, apoi, prin Legea de încurajare a industriei din 1887, producția industrială ajungând, în preajma declanșării războiului, la 347.104.799 lei, ceea ce reprezenta doar o treime din necesarul de bunuri de consum al pieței interne. Diferența era asigurată de importuri sau de meșteșuguri. În preajma Primului Război Mondial, industriile dominante erau industria petrolieră și cea de cherestea, care împreună reprezentau 36,2% din producția industrială, precum și cea alimentară — 32,3%. Celelalte industrii erau reprezentate, printre altele, de industria textilă (8,3%) și cea metalurgică (7,8%). În 1914-1915, România avea doar 86 de întreprinderi metalurgice, care serveau în principal, pentru întreținerea și utilarea altor ramuri ale economiei. De exemplu, întreprinderile metalurgice precum Arsenalul Armatei sau Pirotehnia asigurau aprovizionarea armatei cu materialele necesare, dar întrețineau, totodată, căile ferate și materialul rulant, se arată în ”Mica Enciclopedie a Marelui Război 1914-1918” (2014).

România a fost nevoită, în condițiile închiderii strâmtorilor Bosfor și Dardanele, să-și restrângă schimburile comerciale tradiționale cu statele din vestul Europei, precum Marea Britanie, Franța, Belgia și Olanda, și să și le intensifice pe cele cu Germania și Austro-Ungaria. În 1914, producția de cereale reprezenta cam 84% din totalul producției agricole. Între 1901-1915, se exporta anual, în medie 45% din totalul producției de grâne, o cantitate care plasa România pe locul întâi printre exportatorii de porumb și locul al doilea printre exportatorii de grâu din Europa.

Între anii 1881-1885, potrivit volumului ”Istoria Românilor” (2003), România exporta în: Marea Britanie (36,62%); Austro-Ungaria (33,74%); Franța (8,53%); Turcia (5,71%), Germania (1,39%) ș.a.; importa din: Austro-Ungaria (45,94%), Marea Britanie (19,40%), Germania (13,01%); Franța (8,20%); Turcia (4,06%). Spre anul 1912, situația la export era următoarea: Belgia (23,8%), Italia (18,8%), Austro-Ungaria (14,8%); Olanda (8,1%), Franța (7,8%), Marea Britanie (6,7%); Germania (6,6%), Turcia (4,0%), Egipt (3,9%); iar la import: Germania (37,7%); Austro-Ungaria (21,8%); Marea Britanie (13,8%), Franța (6,1%), Italia (5,8%); Belgia (3,2%), Rusia (2,6%), Turcia (2,3%) ș.a. În anul 1913, structura comerțului exterior al României era: Germania (23,3%), Austro-Ungaria (18,56%), Belgia (15,75 %), Marea Britanie (7,98%), Franța (7,75%), Italia (7,39%); Turcia (4.13%), Olanda (3,98%), Statele Unite (2,55%) ș.a.

Intrarea României în Primul Război Mondial în 1916, dar și desfășurarea acțiunilor militare pe teritoriul propriu au avut implicații profunde în economia națională, ce trebuia să furnizeze mijloacele materiale necesare ducerii cu succes a războiului, se arată în volumul ”România în anii Primului Război Mondial” (Ed. Militară, 1987). În cadrul acestei mobilizări, o atenție importantă a fost acordată industriei, o serie de întreprinderi metalurgice și-au schimbat profilul și au lucrat în exclusivitate pentru aprovizionarea armatei.

În industria extractivă, în special în cea petrolieră au fost adoptate o serie de măsuri excepționale ce vizau creșterea producției. S-a hotărât instituirea pe lângă Ministerul Industriei și Comerțului a unei Comisii de supraveghere a statului pentru industria petrolului (12/25 septembrie 1916 ), care avea ca scop declararea în serviciul statului a exploatărilor petrolifere. Activitatea comisiei a fost extrem de intensă în cursul lunilor septembrie și octombrie 1916, fiind satisfăcute nevoile tot mai mari ale frontului. Odată însă cu ocuparea Olteniei și Munteniei de către trupele Puterilor Centrale, exploatarea acestor zone practic a încetat, în ajunul retragerii în Moldova hotărându-se, în urma cererii guvernului britanic, distrugerea industriei petroliere din Valea Prahovei. Au fost scoase din activitate și astupate 1.677 sonde în județele Prahova, Dâmbovița și Buzău, dintre care 1.047 productive, demontarea a 26 rafinării de petrol, a rezervoarelor din schele și rafinării cu o capacitate de 827.000 tone de țiței și derivate de petrol.

În acest context, a fost înființată în februarie 1917, în cadrul Ministerului Industriei și Comerțului, o Direcție a combustibilului însărcinată cu intensificarea extracției țițeiului și cărbunelui din Moldova, prin intensificarea exploatărilor de cărbune și petrol de la Comănești și Moinești. Ca urmare a eforturilor depuse s-a reușit ca producția internă de țiței în bazinul băcăuan să crească de la 32.801 tone în 1916 la 57.839 tone în 1917, în timp ce producția de cărbune s-a triplat ajungând la 56.469 tone în 1917 față de 14.122 tone în 1916. Pentru a putea fi acoperit deficitul de combustibil s-a recurs și la intensificarea exploatării fondului forestier ca și la producerea de cărbuni de lemn (mangal).

S-au pus în funcțiune și au fost reorganizate peste 30 de fabrici, care produceau muniții de artilerie, proiectile, focoase, afete, lăzi, tărgi, trăsuri militare, căruțe, paturi de armă, material pentru cavalerie. Măsurile luate au avut ca urmare directă reorganizarea industriei în teritoriul liber. Totul era destinat, după cum afirma istoricul Nicolae Iorga, sprijinirii armatei ”care trebuie să ne dea înapoi ce am pierdut, care singură trebuie să ne restituie ce a putut smulge dușmanului și singură să ni pregătească pentru viitor hotarele dreptului nostru”, potrivit volumului ”România în anii Primului Război Mondial” (Ed. Militară, 1987).

Și agricultura a avut mult de suferit după intrarea României în război, de la ocuparea de către Puterile Centrale a Munteniei, Dobrogei (și, implicit, a porturilor de la Dunăre și Marea Neagră), la creșterea necesarului de produse agroalimentare în Moldova unde se refugiase o parte a populației. Mobilizarea pentru front a bărbaților, marea lor majoritate țărani, rechizițiile de animale, inventarul agricol și de unelte, distrugerile provocate în zonele în care se desfășurau acțiuni de luptă au fost resimțite din plin de gospodăriile țărănești. Mulți țărani nu și-au putut plăti impozitele față de stat sau datoriile personale, pierzându-și astfel pământul.

Toate acestea s-au răsfrânt asupra nivelului, tot mai scăzut, al aprovizionării populației existente în teritoriul rămas liber, unde s-au refugiat peste un milion și jumătate de persoane, militari și civili, din zonele cotropite de inamic. Față de această situație dramatică, accentuată de iarna grea dintre 1916 și 1917, guvernul a luat măsura cumpărării întregii cantități de cereale de la producători și a interzis armatei rechizițiile pentru a mai diminua din lipsurile cu care se confruntau locuitorii din zona Moldovei, se arată în volumul ”Mica Enciclopedie a Marelui Război 1914-1918” (2014).

După doi ani de neutralitate, intrarea României în război a fost decisă la Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, care a avut loc la Palatul Cotroceni, în prezența regelui Ferdinand I și a principelui Carol, moștenitorul Tronului. Consiliul de Coroană a aprobat, cu o largă majoritate de voturi, tratativele angajate de Ion I.C. Brătianu pentru intrarea României în război de partea Antantei. În aceeași zi, România a declarat război Austro-Ungariei. Declarația de război, remisă împăratului Austro-Ungariei de Edgar Mavrocordat, ministrul României la Viena, era motivată prin lipsa de înțelegere a cercurilor guvernante austro-ungare față de aspirațiile și interesele legitime ale românilor din Transilvania, potrivit volumului ”Istoria României în date” (2003).

Confruntările militare din timpul Primului Război Mondial (1914-1918) ce au opus cele două tabere — Puterile Centrale și Antanta — nu s-au desfășurat doar pe câmpul de luptă, ci au mobilizat întreaga capacitate industrială, agricolă, financiară și comercială a țărilor implicate în acest conflict.

sursa-AGERPRES

Pentru realizarea acestui material au fost utilizate următoarele surse:
”România în anii Primului Război Mondial”, Editura Militară, București, 1987
”Istoria Românilor. De la Independență la Marea Unire (1878-1918)” (vol. VII, TOM II), Editura Enciclopedică, București, 2003
Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu, ”Mica Enciclopedie a Marelui Război 1914-1918”, Corint Educațional, București, 2014
Keith Hitchins, ”România 1866-1947”, Editura Humanitas, București, 2017
”Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, București, 2003.

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Destin Valah © 2020 . Designed by: Livedesign