Aceasta este o teză discutată inutil la nesfârșit. Mai nimeni nu știe exact de unde vine și care este rostul ei, de aceea voi încerca să lămuresc aici esența acestei dezbateri, măcar parțial.
”Românii nu au atacat pe nimeni, românii nu au dus războaie de cucerire” este o teză propagandistică lansată din laboratoarele Institutului de Istorie al Partidului Comunist Român, în vremea lui Nicolae Ceaușescu. Ea se încadra în doctrina militară Războiul Întregului Popor, care prevedea ducerea unui război defensiv (mai ales după invadarea sovietică a Cehoslovaciei în 1968) și pe lângă componenta militară (PTAP, Gărzile Patriotice etc.) avea nevoie de o articulare ideologică în urma căreia să rezulte că ducem un război ”justificat”, ”drept”, ”bun”. Toate doctrinele militare au această componentă, uitați-vă și la NATO sau Federația Rusă.
Niciun istoric serios și cinstit, chiar dintre cei din perioada ceaușistă, nu ar putea susține fără să roșească teza propagandistică a Institutului de Istorie al PCR, mai ales pe dimensiunea ideologică. Între timp doctrina militară RÎP a dispărut, însă tezele propagandistice au rămas în memoria publică și sunt discutate fără sens. După mine ar fi trebuit abandonate și uitate după 1989, ar fi trebuit înlocuite cu o istorie sinceră.
Doar că s-a produs o chestie perversă: ceea ce acum trece drept ”istorie sinceră” sau ”demitizare” este în realitate o contra-propagandă, o combatere a tezelor lansate de Institutul de Istorie al PCR. Chestia asta nu este constructivă: ne învârtim în cerc într-o dezbatere ideologizată, lipsiți de gândire critică. Tezele Institutului de Istorie al PCR sunt total anacronice pentru că impun viziunea ideologică a comunismului național românesc asupra unor fapte istorice vechi de sute de ani. Vlad Țepeș când a distrus toate cetățile turcești de la sud de Dunăre habar nu avea că românii nu au voie să atace alte popoare conform doctrinei militare RÎP din 1970. Vlad Țepeș s-a dus să-i belească fără să aibă mustrări de conștiință, avea el motivele lui bine întemeiate în baza ideologiei vremurilor sale.
În același timp antiteticii care se luptă (de multe ori fără să știe) cu tezele Institutului de Istorie al PCR greșesc când iau în brațe aparatul ideologic al lui Hobsbawm, Gellner și Popper – pentru că și băieții ăștia o dau de gard. Toată lumea îi citează fără să-i citească, sunt la modă, toți trebuie să gândim precum comuniștii ăștia trei și nimeni nu îl ia în seamă pe un Adrian Hastings, care a demolat toate elucubrațiile lui Hobsbawm despre națiuni și evul mediu. Dar trăim într-o epocă în care am înlocuit o propagandă comunistă cu o altă propagandă comunistă și nu mai avem timp să gândim cu propriile creiere. Și toată lumea știe că românii nu existau în evul mediu deoarece Hobsbawm ne învață că în evul mediu nu existau națiuni. Dar asta este altă discuție.
Ideea este că noua istoriografie ”demitizatoare” seamănă cu Don Quijote, se luptă cu morile de vânt ale Institutului de Istorie al PCR și în același timp exagerează stupid transformând istoria românilor într-o poveste a unor troglodiți trăitori prin peșteri, cu pene-n păr și vopsiți în roșu-galben-albastru. Eu nu mă mir de loc când găsesc câte un tânăr născut după 1989 care este extrem de atașat de tezele propagandei ceaușiste, pentru că el are de ales între ”românii au fost șobolanii istoriei” și ”Iisus Hristos a fost dac”. Lipsit de un ghidaj clar în școală, în funcție de personalitate (plus atracția istoriei ”secrete” «dacii vorbeau limba latină, romanii vorbeau limba dacă, tunelurile secrete de sub Bucegi») bietul copil va alege să fie mândru de niște prostii ori să-și înjure țara cu clăbuci la gură și să trăiască frustrarea unei ”istorii mici”. Gândirea îi va fi aglomerată de stereotipuri gen ”așa au fost românii în istorie” – fără să cunoască de fapt istoria românilor.
Un băiat deștept ca Dan Alexe va câștiga bani și faimă luptându-se exagerat cu teza dacopatiei (lansată tot la Institutul de Istorie al PCR, unul dintre cei mai activi băieți de acolo pe domeniul ăsta avea nume unguresc), iar un pungaș bătrân precum Neagu Djuvara va trece drept inovator în istoriografie printr-un artificiu ieftin: nu a citat aproape nimic din studiile care îi contrazic teza ”Basarab a fost cuman”.
Și uite-așa ne învârtim într-un cerc propagandă – contrapropagandă fără să găsim un echilibru.
