pietre și aer

15 mai 2016 destin valah Cultura

de Alina Covaci Coroeriu

pietre și aer

Într-o cutie în care se lupta între el, aerul (să intre și să iasă), sălășluiesc trei pietricele . Sunt acolo unde au căzut, când au căzut. Nici în dreapta, nici în stânga, nici în față nici în spate. În niciun colț și nici în centru.

Își învârt doar colțurile, static la schimbări de vreme bruște sau de anotimp.

Sunt prea grele să fie mișcate de aer, fie el și-n vânzoleala lui cu sine.

E o cutie bizară. Aerul luptă fără mișcare. Pietrele se răsucesc, bine înfipte în locul lor nemarcat.

E atât de plină de ele că nu mai încape fir de praf, să-l tușească pe afară.

E cutie de sticlă. Uneori mată.

Într-o iarna, o pietricică învârtea mișcări circulare, ordonate. Sclipea culori gălbui, și verzi, și roșii, iar aerul dansa-n albastru dându-și mâna între el.

Când se făcu vară, aceeași pietricică se rostogolea în groapa ce și-o făcuse din învârtitul ei. Se-nbucăla, se-nroșea, se-nlicuricia inluminând. Iar aerul dansa în verde dându-și mâna cu el încă odată.

S-a colorat, și-a cutremurat cutia zglobia pietricică și când a venit toamna. Și iarăși iarna. S-a învârtit și s-a rotit, și a dansat și a cântat cântece pietricesti, până s-a ros de tot și s-a făcut mică-mică și a rămas neputincioasă a se ridica de pe fundul gropii ce și-o săpase în fericirea ei.

Părea fără sens, gândeau celelalte două pietricele. – Să te îngropi de fericire.

A doua pietricică, tot printr-o iarnă, se scăpăra cu pământul de sub ea, scânteind steluțe aurii. Aerul dansa îmbrățișându-se tandru cu sine, înfierbântându-se de atâta lumină și căldură.

Aplaudau Steluțele cântece angelice.

Fundul cutiei fierbea și se topea de fericire. Și, a scăpărat pietricica cu pământul până s-a topit și s-a scurs. Crezu naiva, că mișcarea asta pe care surată-sa n-o făcuse e o șmecherie ce-o să-i iasă.

Nu are sens, gândea a treia pietricică. Iar aeru-i dădea dreptate.

A treia pietricică s-a speriat. A rămas nemișcată blocându-și greutatea.

N-a vibrat la ploi, la furtună, la roua dimineții, la primăvară.

Aerul era îngrijorat și discuta între  el – că parcă e cam palidă, că parcă nu e ea.

Și a tot strigat-o, aerat. Și a încercat a îi lipi corpul de pământ. Aerat. Și se simțea atât de neputincios că e aer.

S-a întrunit cu sine în fiecare seara și a hotărât să se despartă în cele patru colțuri ale cutiei și cât de tare o putea alerga, să se împreuneze cu putere, în preajma ei.

Spera să-i dea măcar o mică adiere. Să o trezească.

S-a despărțit, aerul, în cele patru colțuri și s-a suflat cu toată puterea.

A treia pietricică a rămas nemișcată și stătută.

Și acum se-aud taifunuri dinspre cutia aerată. Se vede aerul vâscos plutind grăbit într-un du-te-vino dezordonat.

Pe undeva pe-acolo, bine înfiptă și nemișcată, își ține respirația, într-o comă autoindusă, ultima pietricică.

Tag-uri:
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Destin Valah © 2020 . Designed by: Livedesign