de Constantin Gheorghe
Simplu spus, o bancă este un vânzător de bani. Ca orice dugheană care vinde ceva, pentru a funcționa are nevoie de un minim de personal, prag sub care nu poate coborî, pentru că ”progresul tehnologic” și automatizarea unor procese și operațiuni sunt, la rândul lor, limitate. Chiar și la o automatizare de 100% în sistemul bancar, sunt costuri fixe, costuri care nu mai pot fi reduse. Și atunci ”productivitatea” pe cap de om/robot depinde esențial de numărul clienților care îi trec pragul/intră pe siteul băncii.
Când îți iei un credit, consumi în viitor. Ca să faci asta trebuie să ai o perspectivă clară de viitor, o oarecare siguranță a lui, certitudinea că ai un venit stabil pe o perioadă suficientă de timp, încât să rambursezi împrumutul. Întrebarea este: câți pot spune asta în România, câți pot angaja un credit substanțial, pentru a începe o afacere sau pentru a-și cumpăra o casă? Ce s-ar întâmpla dacă nu ar mai exista programul ”Prima casă”? Sigur, cred că vă amintiți dezastrul ”creditului cu buletinul”, când au fost mari probleme cu rambursarea unor credite modice, după tăierea salariilor.
Atunci, dacă nu vinzi mai mulți bani, pentru că politica salariilor mici ne-a dus într-o fundătură, cum cresc băncile ”productivitatea muncii”? Păi, simplu: mai puțini angajați, o mereu mai mare intensitate a muncii. Și de unde creșterea profitabilității, când sunt atâtea credite neperformante? Din comisioane! Capitol la care băieții au o imaginație debordantă. Și din diferențialul de dobândă. Dobândă la depuneri în jur de 0%-1%, dobândă la credite de 10%-11% pe an. Și din creditarea statului.
Băncile românești nu sunt legate de economia reală, o creditează în prea mică măsură. Pentru că nu au structurile necesare de analiză de risc, nu le pot gestiona corect, pentru că nu au oameni capabili de asta. Ei costă. Și băncile, obsedare de reducerea costurilor, nu sunt interesate să-și dezvolte aceste departamente. Le sunt suficiente creditele de consum, și ”Prima casă”.
În aceste condiții să spui tu, bancher, că nu pot crește salariile până nu crește productivitatea muncii, și, în același timp, să nu creditezi economia, pentru a se moderniza și pentru a crește productivitatea, este ipocrizie în stare pură. Și multă ticăloșie.
