INTERVIU cu Mihai Ghițulescu

10 decembrie 2015 destin valah Editorial

 

1. Care este primul lucru care îți vine în minte când te gândești la Destin Valah?
O câmpie galbenă. Un galben tare care sporeşte senzaţia de imensitate. Deşi câmpia asta e plină de mişcări mărunte şi de sunete joase, imaginea de ansamblu e statică şi mută. Şi veşnică! Și viața oamenilor care trăiesc prin preajmă e cam la fel. Cioran & Co. ziceau ceva de anistoricitate. E cam mult. E doar o rezistență la istorie. Și nu e destin, e obișnuință. S-au învățat să ocolească – cât și cum pot – istoria mare, să-și vadă de ale lor. Și nu e ceva specific valah. E valabil, cred, pentru toate marginile de lume.
2. Cum definiți timpul orașului?
Cine e în stare să definească timpul unui oraș merită un Nobel, fie și pentru literatură. Cine e în stare să definească timpul Craiovei merită mai multe. E evident un oraș foarte agitat. Observă asta toți vizitatorii. Unii au chiar unei aer pierdut. Ți-e frică să nu-i ia cu vertij. Totodată aud de la diverși craioveni de pretutindeni care se întorc acasă că li se pare că nu se schimbă mare lucru. Observă că se petrec multe, dar zic că totul e, în fond, la fel. „Timpul Craiovei” e un conglomerat de multe timpuri. E clar că pensionarii care se strâng la table în foișoarele din cartiere și șoferii care trebuie să se învârtă prin centru în miezul zilei au timpuri diferite. E clar că eu am timpuri diferite când caut loc de parcare la mall, când mă duc bibliotecă și când stau într-o cârciumă cu lăutari. Mi se va spune că asta e valabil peste tot. Este. Dar – îmi asum oltenitatea pasională – mi se pare că nicăieri nu se alătură sau amestecă atâtea timpuri ca în Oltenia și, mai ales, ca la Craiova. E un fascinant talmeș-balmeș temporal. Perfectul simplu nu e folosit de florile mărului. Vine din nevoia de a exprima ceva care altora le scapă, pentru că trăiesc timpul altfel. Mi se pare că perfectul simplu e marca unei temporalități foarte complicate.
3. Cum percepeți dinamica arhitecturală a orașului?
Mi se pare că arhitectura Craiovei s-a mișcat destul de bine și arată destul de bine. Nu zic de cartierele de cutii de chibrituri. Utile sau nu, ele arată tot ca dracu’, chiar dacă în anii din urmă s-au mai deghetoizat. Zic de centru! Au rămas încă multe clădiri extraordinare. Craiova mi se pare acum locul de întâlnire al Mitteleuropei cu Balcanii. E o alcătuire simpatică și eclectică. Dai ușor din greutatea chesaro-crăiască în ușurătatea levantină. Și mai dai din vechi în nou. Asta le poate părea monstruos puriștilor. Dar așa e, nu putem decât să acceptăm și să facem să arate cât mai ca lumea. Palatul Administrativ de început de secol XX stă lângă niște blocuri comuniste. Vechea arteră comercială, Lipscani + România Muncitoare, are blocuri la ambele capete și în mijloc un mamut de sticlă și oțel. Universitatea și Teatrul Național stau alături și, deși n-au nicio treabă, dau bine. Centrul vechi, refăcut, chiar are ștaif. Mi se pare că arată mai bine decât cel din București. Noi, care ne-am obișnuit cu peisajul, nu prea mai percutăm, dar am văzut că vizitatorii cască ochii admirativ. Apropo, am auzit de curând de niște italieni care au vrut musai să vadă arhitectura gipsy dinspre Luncă. Și n-am priceput, din povestiri, cum s-au arătat, dar oricum nu disprețuitori.
Sigur că nu e totul chiar în regulă. Vechiul centru vechi, mai la vale de cel restaurat, e încă într-o stare infectă. Există în oraș și câteva sculpturi hidoase. Cam pe locul unde s-a jucat hora lui Theodor Aman, în 1857, tronează un Carol I atât de urât încât îl ocolesc și ciorile. În ansamblu, felul cum s-au mișcat lucrurile în ultimii ani mă face să fiu optimist.
4. Ce ai schimba, dacă ai putea, în domeniul în care îți desfășori activitatea?
Adică în învățământul superior. Simt că ar trebui schimbate multe, dar mi-e greu și să le identific precis, darămite să spun ce aș face. Marea problemă mi se pare că e îndepărtarea învățământului de funcția sa de bază, anume transmiterea de cunoștințe. Universitatea nu (mai?) e principala „ocupațiune mintală” a multor profesori și a celor mai mulți studenți. Iar atunci când totuși e, se pierde în tot felul de chestii colaterale, birocratice, extracuriculare bla, bla… Câteodată am impresia că am face orice numai să nu facem ce trebuie. Cred că e nevoie să ne apucăm de carte, în sensul bătrânesc, dar nu știu cum putem face asta.
5. Cu ce anume poți influența viața celor din jurul tău?
Îmi dau tot mai des seama că aș putea influența mult viața celorlalți, dacă aș fi mai curajos, dacă mi-ar păsa mai puțin de mine. Cred în puterea exemplului, așa că îmi propun de multe ori să mă comport așa cum toată lumea spune că trebuie, dar foarte puțini o și fac. Încerc să fiu cât mai intransigent moral, să îmi recunosc greșelile, să nu îmi găsesc scuze, să nu îmi dau musai dreptate. Îmi iese rar.
6. Când o să renunțăm la vorbe în politică și o să trecem la fapte?
Niciodată. Politica e tărâmul vorbelor. Politica înseamnă discurs. E adevărat, trebuie să fie – scuzați clișeul – „cuvântul care zidește”. În politica de-adevăratelea orice cuvânt înseamnă o direcție sau chiar un angajament. Sigur, românii nu au ajuns să aibă o politică de-adevăratelea. Ei se complac într-o pseudopolitică și cred că așa e, în general, politica. Au prea rar parte de discurs. De cele mai multe li se livrează gargară, vrăjeli, bălării. De aia și există, în rândul populației, o reacție anti-politică, și ea superficială și, în fond, absurdă. Ce pare anti-politic e, de fapt, anti-pseudopolitic, dar oamenilor le vine greu să își dea seama. Problema, după mine, nu e deci când renunțăm la vorbe ca să trecem la fapte, ci când renunțăm la vorbele aiurea ca să trecem la vorbe serioase. Nu sunt prea optimist aici. Parcă, încet-încet, se schimbă ceva. Dar parcă prea încet.
7. De ce suntem înclinați să judecăm o persoană în funcție de grupul social din care face parte? Aveți un proiect în care doriți să eradicați inechitatea socială?
Pentru că e cel mai simplu. De ce să ne batem capul? Mergem pe logica „cine se aseamănă se adună”. Absolutizată, ea poate duce la grave erori de apreciere. Altfel, nu mi se pare complet aiurea. Sunt un individualist hard. Îmi place să zic că patria mea e la mine în pat. Totuși, îmi dau seama că, așa unic cum sunt, pot fi binișor definit ca intersecție a tuturor grupurilor din care fac parte. Prostia vine, de multe ori, din reținerea unei singure apartenențe, când fiecare persoană e un conglomerat de apartenențe. Nu am un proiect de eradicare a inechității sociale. Las proiectele pe seama marxiștilor – pe care îi pot aprecia sau nu, în funcție de celelalte apartenențe ale fiecăruia – iar eradicarea, pe seama lui Dumnezeu!
8. De ce s-a împământenit ideea că anumite grupuri etnice nu pot fi integrate în societatea dominantă din care fac parte?
Simt nevoia unui emoticon care să râdă pentru mine. „Anumite grupuri etnice” înseamnă romii. S-a împământenit într-adevăr ideea nu pot fi integrați pentru că, aparent, până acum s-au integrat greu. Zic aparent pentru că, fără să am date precise, sunt convins că numărul celor integrați în ultimul secol (mulți nici nu mai știu că au strămoși romi) e mult mai mare decât al neintegraților. Aceștia din urmă sunt mai vizibili. Se integrează și ei tot mai repede. Lenea și reticențele „dominanților” depășesc rezistența „etnicilor”. Lucrurile sunt complicate de discursurile la modă despre conservarea identității culturale a grupurilor minoritare. Cum să zici nu la asta? Dar hai să ne gândim! Noi îi vrem pe oamenii ăștia integrați, dar cu pitorescul păstrat! Apoi, vrem doar exoticul de sunet și culoare fără toate cele rele pe care – pe bună dreptate sau nu – le blamăm. Păi vrem cam mult. Trebuie să admitem că bună parte din identitatea lor – nu știu dacă cea mai importantă, dar, oricum cea mai vizibilă – trebuie să rămână la muzeu. Felul de a fi al lui Parpanghel și al Pirandei nu prea se potrivește celui al cetățeanului european de care vrem să îi apropiem. Și nu e chestie de etnie. Nici stilul lui nea Mărin și al țaței Veta nu se potrivește. Și arhaic, și modern, și autentic nu se poate.
9. Ce înțelegeți prin segregare socială și cum o diferențiați de separare?
Segregare a fost aia din Africa de Sud. O fi fost și prin sudul Statelor Unite. Noi azi avem tot felul de separări informale, unele benigne, altele periculoase. Avem chiar o separare Madrid-Barcelona în România. Aici statul are un rol: să supravegheze diversele separari și să nu le lase să o ia razna. Știți cum se zicea că în Secuime nu poți să-ți iei un covrig dacă nu vorbești ungurește. O fi fost, n-o fi fost adevărat, treaba statului e să nu lase să se întâmple așa ceva. E greu pentru că statul când normează, de multe ori complică problemele.
10. Dictatura autorului sau dictatura publicului?
De dictatură nu putem vorbi. Nu există autori nici atât de puternici, nici atât de slabi. Cred însă într-o influență a autorului, pe care o vreau puternică și subtilă. Publicul se face. E greu de înțeles cum, dar se face.
11. Care sunt proiectele cele mai importante pentru Craiova pe care le veți susține sau le veți propune?
Nefiind oficial, nu pot avea decât proiecte individuale, pe care nu le dezvălui din superstiție. Cred că urbea noastră câștigă mai mult indirect decât direct. Nu cred prea tare în politicile culturale. Modelul american – cât știu eu de aici despre el – mi se pare cel mai sănătos. Și ca să nu filosofez aiurea, zic că, dacă aș avea autoritate, așa trage spre consolidarea pieței editoriale locale. Eventual un târg de carte…
12. În ce măsură aveți în vedere implicare societății civile în următoarele proiecte pentru Craiova?
După ce zisei adineaori, e clar că văd societatea civilă în rolul principal. Dar prin societate civilă nu înțeleg ce înțeleg în general românii. Societatea civilă nu înseamnă numai și nici măcar în primul rând ONG-uri. Și eu sunt societate civilă, și șaormarul de la colț, și marele producător de autovehicule, și presa, și bisericile, și, și, și… Tot ce e non-etatic. Tendința asta de a privi societatea civilă ca pe ceva riguros instituționalizat trădează atât o slăbiciune a societății civile, cât și a statului. Mi se pare evident că orice comunitate se dezvoltă numai prin implicarea directă și concretă a particolerilor care o formează.
13. Ce anume considerați că reprezintă o punte de legătură într-o societate atât de diversificată și complexă?
Oricât ar suna de ciudat, cred e indiferența. Oameni trebuie să își conștientizeze interesele comune, la modul cel mai concret. De exemplu: „toți luăm de gaze de la X”. Pe cât posibil, fără patetisme. Astea aduc mereu numai belele. În rest, nu am eu treabă cu treburile tale. Face fiecare ce vrea și ce poate, cu o singură restricție: „ce ție nu-ți place altuia nu-i face”. Mare vorba lui Ulpian: „honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere”.

Mihai Ghițulescu este Lector, Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Științe Sociale.

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Destin Valah © 2020 . Designed by: Livedesign