EXIT
de Prof. univ. dr. Radu Baltasiu
Am revenit recent asupra unei lucrări-autoportret colectiv: „Exit, voice and loyalty” a lui Albert Hirschman (Harvard, 1970). Subtitlul său, „Răspunsuri la declinul firmelor, organizaţiilor şi statelor” ar fi trebuit completat să devină: „Răspunsuri la declinul relaţiei faţă-către-faţă, organizaţiilor şi statelor.” O citisem de ceva vreme, însă a revenit pregnant în atenţie după ce, din întâmplare, am dat de o reclamă interzisă la bere. Reclama respectivă, haioasă de altfel, trimite la prietenia masculină centrată în jurul sticlei de bere, bucurându-se, în acelaşi timp, s-o împartă „pe una care stă”.
 |
| Exit no1 |
Pentru omul modern, timpul ia forma drumului personal. Ca spaţialitate îl vom puncta şi noi, folosindu-ne de o metaforă-autoportret genială în onestitatea sa. Intrarea în spaţiul de interes al omului recent este înfăţişată aici, ca ieşire, părăsire. Este exit. Să fii cu cineva, nefiind cu el, este o mare performanţă în direcţia evoluţiei (ca involuţie a) societăţii omeneşti.
Drumul ca exit, ca veşnică părăsire, are ca „staţie obligatorie” calitatea relaţiei faţă-către-faţă. Aici vom întâlni scala calităţii relaţiei interpersonale, de la amiciţie, vecinătate, colegialitate, prietenie, ucenicie, frăţietate, însoţire, pe o scală a ataşamentului personalizat. Probabil că maximul ataşamentului este atins prin iubirea femeii tale şi în frăţietatea masculină. Lucrurile sunt mai complicate în primul caz, pentru că aici vorbim „de un trup”, deci unitate de destin, în timp ce într-al doilea vorbim de „unitatea întru idee”.
 |
| Exit no2 |
 |
| Exit no3 |
 |
| What relationship? It’s an exit! E doar o ieşire cu prietenii |
Masculinul nu are nici o frământare în privinţa libertăţii de mişcare. Doar i se potriveşte fără îndoială, pentru că aici libertatea înseamnă „fiecare cu drumul său”, inventat poate chiar de el. Lumea este mai bună tocmai pentru că avem o arborescenţă de drumuri inventate în acest fel: constelaţia ocupaţională.
Feminitatea are, pentru că scopul ei, aşa cum ni se înfăţişează sculptural încă de la grecii antici, este centralitatea. Nu insistăm aici pe justificarea chestiunii, legată de maternitate, riturile de trecere etc. Cariera, o invenţie a societăţii industriale, un produs al libertăţii masculine, consumă feminitatea, o descentrează. Cariera este marea provocare încă incoerent discutată (feminismul eşuează în sexualizarea paradoxală a discuţiei: ajunge de unde a plecat) a epocii industriale. Centrul destinului comun în societate este un principiu feminin. Or, se pare că încă nu au apărut „enzimele sociale” menite să asimileze cum se cuvine provocarea apropierii prin separare funcţională a inşilor pe care o aduce epoca industrială, devenită între timp, post industrială. Desigur, îl avem pe Granovetter cu teoria „legăturilor slabe”: societatea nu este totuşi, o masă de aglutinaţi, de inşi înstrăinaţi, arată el. Dimpotrivă. Societatea este o reţea de relaţii slabe între oameni care nu se cunosc, şi acest element este mai puternic decât separarea lor. Şi totuşi. Fiind un ansamblu fragil de percepţii continue şi în toate direcţiile, în lipsa cadrului loialităţii de destin, şi chiar în prezenţa acestuia, feminitatea este pusă la grea încercare prin împărţirea ei funcţională. Dacă ar fi să revenim la logica lui Hirschman, CV-ul este principalul portdrapel al crizei loialităţii în societatea contemporană. Este un veşnic avertisment pentru angajator că salariaţii vor căuta un loc „mai bun” de muncă. Va putea insul să îşi schimbe locul de muncă rămânând el însuşi (păstrându-şi vocaţia)? Adeseori nu. Schizofrenia aceasta este implicită, fiind generalizată în societăţile moderne. Însă presiunea este cu atât mai dramatică cu cât ţinteşte la sursa centralităţii societăţii: feminitatea. Cum reacţionează aceasta? Prin estetizare şi înfăţişare. Feminitatea înfăţişată este, deloc paradoxal, puternic sexualizată. (La ce altceva se reduce aparenţa ei?). Ea nu mai are faţă, tocmai pentru că faţa ei înseamnă, obligatoriu, faţă către faţă, adică grijă. Grija de aproapele nu este criteriu nici de promovare profesională şi complică „inutil” viaţa personală.
Revenind la punctul de plecare. În reclama la bere, prietenia masculină este superioară relaţiei care se poate stabili între un bărbat şi o femeie. Cea din urmă, se ştie, este foarte costisitoare, material şi emoţional. Bărbaţii, fiinţe simple, obosesc repede când sunt puşi să „alerge” pe lângă ditamai complexitatea psihologică a partenerei lor. Desigur, lucrurile au rezolvarea lor tainică, în taina cununiei, dar cine spune că trebuie să ne încărcăm cu aşa o responsabilitate. Până la sacru mai e cale lungă, nu e mai simplu să bem o bere? Cum berea este prin excelenţă băutura momentului şi a împărţirii lucrurilor uşoare, de ce nu ar intra şi o femeie în peisaj? Oricum, fiind şi ea om, are nevoi. În întâmpinarea lor nu are nevoie de întâlniri faţă la faţă şi, cu atât mai puţin, de însoţire. Deci, e şi ea ca noi. Nu, nu e chiar ca noi, important e să nu vorbească, că oricum nu o înţelegem. Important e să fie ca berea. Disponibilă. Atunci e ca noi. Nu era acesta şi idealul ei? Ne distrăm ca exit.
Dar să ne oprim aici cu teoria.
Şi totuşi, de unde am plecat?
