de prof.univ.dr. Sava N. Ionel
După plagiatele din politică urmează cele din instituţiile publice? Universităţile au burduşit cu diplome doctorale funcţionari publici a caror muncă nu are nici în clin nici în mânecă legătură cu performanţa academică. Nu le cere nimeni doctorat la minister şi nici nu au nevoie de el. La fel funcţionarilor din poliţie sau procuratură.
Doctoratul a fost şi a rămas o chestiune mai degrabă academică. Reprezintă consacrarea unui cercetător sau profesor într-un domeniu de specializare altfel destul de îngust. Poate chiar inaccesibil. În sute de pagini sau doar în câteva, o teză de doctor aduce ceva nou în ştiinţe, adesea chiar revoluţionar. Despre Alexander Fleming se spune că în 1929 a înaintat ca teză de doctorat o simplă foaie de hartie. Comisia, indignată, a întrebat cum îndrăzneşte. Cercetătorul scoţian a replicat că aceea era teza lui doctorat: conținea formula penicilinei şi merita titlul de doctor în medicină. A căpătat titlul şi, de atunci încoace, antibioticele au salvat milioane de vieţi iar legenda doctoratului lui Fleming s-a tot transmis cu fiecare generaţie de doctoranzi ca sursă de curaj şi inspiraţie.*
Revenind acum la doctoratele româneşti, trebuie spus că se produc în România mai mulţi doctori decât în oricare altă perioadă.
Statistic, numărul doctoranzilor corespunde cu numărul profesorilor universitari abilitaţi să conducă doctorate. Este posibil ca reforma educaţiei să fi fabricat profesori/conducători de doctorate care trebuie să-şi justifice titlul?
Un titlu doctoral se acordă de către o comisie din 5 profesori abilitaţi, selectaţi din universităţi diferite, la propunerea unui conducător de doctorat acreditat de minister. Abilitarea unui conducător de doctorat este atât de complicată şi severă încât, teoretic, nu ar trebui să producă rateuri. Şi totuşi. Creşterea numărului de plagiate peste un anumit „prag” de rezonabilitate indică o defecţiune a sistemului. Iar în România sistemul pare a fi corupt. Primeşte candidaţi pe care îi transformă nu în doctori, ci în plagiatori. Pe urmă acelaşi sistem îi denunţă şi îi execută public pe cei „aleşi”.
Doctoratele au devenit astfel o slăbiciune naţională sesizată rapid ca vulnerabilitate de prieteni şi neprieteni şi folosită politic şi geopolitic ca atare. Operele incomozilor au fost primele periate la sânge şi denunţate public, chiar înainte de a primi verdictul unei comisii acreditate. De exemplu Traian Băsescu foarte probabil că l-a numit prim-ministru pe Victor Ponta tocmai pentru că ştia de această vulnerabilitate. Lucru care nu se face, dacă ţii cât de cât la ţara asta. Patriotismul domnului Băsescu se vede în astfel de decizii, nu în discurs.
Presedintele ţării a numit un prim-ministru tocmai pentru că stia că are o vulnerabilitate. Câte alte numiri în statul român mai sunt aşa? Ministrul de interne? Mai cine? Te poţi juca cu chestia asta în țări consolidate. Nu în România.
Încât, plagiatul pare că a devenit un instrument de compromitere a unor lideri politici şi înalţi funcţionari. Unii lideri politici au fost atacaţi doar pentru că nu exista altceva cu care să poată fi atacaţi.
Ministerul s-a transformat la rândul său în cutia de rezonanţă a acestei operaţiuni pentru că, în loc să caute cauza structurală, a tratat preferenţial cazurile publice. A făcut adică politică? Este Ministerul Educaţiei un DNA deghizat? Nu ştiu, dar sper să afăm adevărul într-o bună zi.
În opinia mea, aceasta defecţiune structurală a sistemului educaţiei superioare – numit în sociologie efect pervers: când vrei sa faci un lucru bun şi nu ştii cum, cel mai adesea iese un lucru prost – ar trebui corectată grabnic.
În condiţiile de acum, cred că doctoratul a devenit o formă fără fond ale cărei efecte perverse au ajuns la porţile instituţiilor iar oamenii incriminaţi nu sunt de fapt singurii vinovaţi. Unii au copiat din prostie, alţii din neştiinţă, mulţi din pricina conducătorului de doctorat care i-a îndrumat prost sau nu i-a îndrumat deloc. I-a lăsat de capul lor. Adică de izbelişte. Sunt şi alţii care au conducatori seriosi şi doctorate bune, însă au fost atacaţi tocmai pentru că … îl aveau bun.
De aceea, cred că este nevoie de intervenţia administrativă, nu politică sau penală, a Ministerului la nivelul şcolilor doctorale pentru a stopa un tăvălug ce a căpătat culoare (geo)politică şi se îndreaptă sau este îndreptat cu toată viteza către instituţii fundamentale.
* Cu puţin înainte de 1900, lui Wilfredo Pareto, marele sociolog şi economist italian, i se refuza o catedră în ţara sa pentru raţiuni similare. În 1916 publică în Elveţia Trattato di sociologia generale, lucrare fundamentală pentru ştiinţele sociale. Pentru prima dată în România, un doctor în sociologie şi foarte bun cunoscător al limbii italiene, Lia Olguţa Vasilescu, a tradus cele patru volume ale lui Pareto.
