Dezidentificare
My.Roxa
Fiecare are nevoie să se dezidentifice din când în când. Cum şi de ce am face asta?
Pe mine m-a hotărât un şoc oarecum. Am observat că eu am mentalitatea bunicilor (nu râdeţi!), iar alţii au concepte fulger despre cum trebuie trăită viaţa şi tot ce înseamnă ea. Să trec la subiect.
Atunci când permiţi să intre eul…se dezlănţuie problemele!
Dezidentificarea aş zice că este capacitatea de a vedea lucrurile de din afară. Obiectivul de atins nu este altceva decât depăşirea eului.
A ne dezidentifica înseamnă să nu ne lăsăm afectaţi de ceea ce ni se întâmplă, să trăim lucrurile ca şi cum i s-ar întâmpla altcuiva, pentru că în momentul în care punem eul în mijlocul oricărei interacţiuni personale, în orice situaţie trebuie să fim pregatiţi să suferim (asta nu înseamnă să cădem în nesimţire!).
A trăi dezidentificaţi înseamnă să trăim fără ataşamente (puţine mai spre deloc aşa), deconectaţi de ego, căci el este cel care generează egoism, dorinţe şi gelozii. Din cauza lui apar în viaţa noastră toate conflictele.
Altă cauză a producerii conflictelor este tendinţa de a crede că ne aflam în posesia adevărului, că suntem unici şi exclusivişti.
Dacă am trăi dezidentificaţi nu ne-am preocupa atât de mult de adevăr şi erori. Credinţele se pot schimba. Important este să descoperim ceea ce se află în interiorul nostru.
Avem nevoie să ne trezim, adică să ne dăm seama că nu suntem ceea ce credem că suntem. Adică sa ne dezidentificăm.
Şi cum se obţine asta? Păi…reflectând la cine este responsabil pentru suferinţele noastre..
Când ne întristăm, primul lucru la care ne gândim este acela de a schimba ce ne înconjoară şi a modela totul după noi căci credem că asta ne va rezolva problemele. Şi cum conflictele şi problemele nu încetează, frustrarea se însumează tristeţii noastre şi totul nu numai că nu se rezolva, ci şi ia amploare.
Dacă problema apare datorită modului în care ne programăm viaţa, lucrurile nu se vor schimba modificând doar exteriorul sau aşteptând ca ceilalţi să se schimbe. Ceea ce putem face şi trebuie să facem este să ne desprogramam. Să ne configurăm viaţa în acord cu alte criterii diferite sau, cel puţin, să încercăm să detectăm cu luciditate de unde ne vin problemele.
Dacă noi ne schimbăm şi ne deschidem realităţii, vom vedea cum totul se schimbă în jurul nostru, căci mintea noastră era cea care vedea greşit lucrurile. Şi aşa vom începe să spunem lucrurilor pe numele lor adevărat.
Există o frază care mie mi-a plăcut foarte mult şi care aruncă multă lumină peste această temă: „Nu trebuie să îmbraci întreg pământul cu un covor pentru ca piciorul tău să nu se rănească; ajunge să foloseşti o încălţăminte bună”.
Când te dezlegi de halucinaţiile tale, îţi dai seama că fericirea a fost mereu în interiorul tău. Însă atunci când au fost introduse frica, dorinţele, mecanismele de apărare, atunci fericirea s-a înnabuşit. A ne da seama de asta este un mare pas.
Când exigenţele şi problemele ne saturează viaţa, nu se poate iubi, nici nu se poate găsi, nu spun fericirea, ci măcar un pic de linişte interioară. Şi astfel ne petrecem timpul alergând după cai verzi pe pereţi şi apărându-ne de ceva de ce credem că suntem atacaţi. În această situaţie, ceea ce credem că este iubire e doar egoism, interes propriu.
Ne simţim atât de rău şi ne hăituiesc atâtea frici, căci doar privindu-ne pe noi înşine, ne privim cu teamă şi bănuială, căci în realitate, nici pe noi nu ne iubim.
Dacă ne punem condiţii nouă înşine, cum le vom pune celorlalţi?
Dragostea înseamnă generozitate, altruism. Ceea ce credem că este iubire e doar un egoism rafinat, de cele mai multe ori. Un sentiment pe care îl folosim pentru a ne da plăcere sau pentru a evita senzaţii dezagreabile şi senzaţii de culpabilitate pentru a ascunde în ele (sau dupa ele, cum vreţi) frica noastră de a fi respinşi.
Cum nu dorim să suferim, atunci comercializăm cu ceea ce numim iubire.
Nu că acţiunile ar fi rele sau bune până la urmă, dar totul depinde de maturitatea şi înţelepciunea noastră.
