Despre o carte aflată ÎN ZONĂ (Discuţie cu Sebastian Grama)

Nu-l mai prezint pe Sebastian Grama. Este cel de-al patrulea interviu pe care mi-l acordă. Al treilea pe care îl public. (Unul, despre o altă carte decât cea la care ne referim azi, a fost “sărit” şi va apărea, la rugămintea autorului, “ceva mai încolo”).

Suntem într-o casă veche, în salonul pustiu al unui restaurant central, însă bine ascuns. Afară bate vântul şi un geam scârţâie. Două pahare şi o scrumieră din carapace de broască ţestoasă promit o conversaţie lungă.

 

Reporter: – Cunoaşteţi tot felul de localuri ciudate, parcă din altă vreme. Care e secretul?

Sebastian Grama: – Secretul este că ies tot mai rar. Asta mă predispune la anacronisme. Nu sunt la curent cu noile spaţii şic.

R.: – Sunteţi pe cale de a publica un roman.

S.G.: – Da. Se numeşte În Zonă. La IBU Publishing.

R.: – Mi-aţi arătat câteva pagini. Păreţi un fin cunoscător al atmosferei de cafenea.

S.G.: – Par şi un fin cunoscător al agrozootehniei, doar că nu v-am arătat şi acele pagini. De fapt, mă documentez acasă.

R.: – Mi-e greu să cred. Ştiţi că v-am citit şi alte cărţi. De peste tot reiese că sunteţi un spirit aventuros.

S.G.: – Eu?!… Sunt conservator, chiar retrograd. Iubesc rutina, familiarul. Scriu mereu în acelaşi loc din camera mea. Dacă observ că s-a mişcat o carte pe un raft, mă ridic şi o pun cum era.

R.: – Şi totuşi cărţile pe care le scrieţi n-au nimic “liniştit”.

S.G.: – Şi vi se par mostre de fericire?

R.: – Vă voi mărturisi că Versus Verso (publicată în 2015) mi s-a părut îngrozitoare.

S.G.: – Vă mulţumesc.

 

Râsete.

 

R.: – Mă refeream la conţinut. O ecografie a eşecului; feroce.

S.G.: – Da, mi s-au mişcat mai multe obiecte în cameră pe când o redactam.

R.: – În Zonă, din ce am văzut, pare o carte mult mai veselă.

S.G.: – Aş observa că veselia poate, la rândul ei, să fie (cum spuneţi) feroce.

R.: – Este un roman satiric, adică?

S.G.: – Nu mă atrage satira. Este un exerciţiu care, de obicei, pleacă dinspre anumite convingeri. Estetice, morale… Şi îmi sună mereu puţin didactic.

R.: – Atunci, cum aţi califica originea râsului pe care îl provoacă paginile acelea?

S.G.: – De fapt, cred că totul este o chestiune de poziţionare. Îmi place să descriu, nu să decid.

R.: – Absurdul, aberaţia par însă fireşti.

S.G.: – Aceasta nu vine drept consecinţă a unei opţiuni de ordin literar. Este aproape jurnalism.

 

Râsete.

 

R.: – Sunteţi cinic.

S.G.: – Nu. Sunt uneori atent.

R.: – Am observat că sunt multe personaje în roman. Vă reprezintă? Vă analizaţi construindu-le?

S.G.: – Cel mai frecvent substantiv colectiv este pronumele personal “eu”.

 

Râsete.

 

R.: – Mai este loc şi de alţii în această aglomeraţie?

S.G.: – Mi-ar face plăcere să ştiu ce înseamnă “alţii”. Răsturnând înţelesul cuvântului, mi-ar deveni limpede ce înseamnă “eu”. Mi-e teamă că suntem însă doar în zonă.

R.: – Găsesc mereu un ton cumva dezamăgit în ceea ce scrieţi.

S.G.: – Am mai spus-o (cred): sunt un om care scrie.

R.: – Şi este aceasta neapărat o sursă de perpetuă dezamăgire?

S.G.: – Nici pomeneală. Este o soluţie.

R.: – Încep să nu mai înţeleg…

S.G.: – E simplu, totuşi. Oamenii care au ajuns de tot la obiecte nu scriu. Le ating, le utilizează – şi gata. Nu scriem decât fiindcă am întârziat. Şi nu este obligatoriu ca lumea să fi dispărut şi să avem nevoie de o imagine care să o înlocuiască. Este posibil, într-adevăr, să se întâmple, dar nu e necesar. De cele mai multe ori, lumea s-a dus doar puţin mai încolo. Puţin. Şi ne trebuie ceva (scrisul) pentru a umple distanţa. Or, dezamăgirea este una dintre mărcile întârzierii: nu poţi fi dezamăgit de la început: e un semn că, înainte, ceva a avut loc.

R.: – Suspectez aici un sofism.

S.G.: – Foarte corect.

R.: – Bun. Ce vă dezamăgeşte? Concret.

S.G.: – Unele dimineţi. Mi-a propus cineva, recent, un exerciţiu de copilărie – şi m-a întrebat ce aş vrea să mă fac atunci când voi fi mare. I-am răspuns (pe negândite) că aş vrea să fiu o dimineaţă de iarnă în Drumul Taberei. Dar aşa ceva nu mai există. Mi-a crescut măghiranul în balcon până după Crăciun.

R.: – Où sont les neiges…

S.G.: – Voilà! Dezamăgirea este aproape suportabilă ca metaforă a întârzierii.

R.: – Dar nu cumva motivul metafizic al întârzierii este şi un bun camuflaj pentru alte dezamăgiri?

S.G.: – Nu cred că este metafizic.

R.: – Dacă evitaţi răspunsul, înseamnă că am atins ceva sensibil.

S.G.: – Cu siguranţă, dar nu l-am evitat. Cu toţii am parcurs o viaţă în formă de promisiune.

R.: – Care poate fi ţinută.

S.G.: – Sau nu. Cum să promiţi ceva prezent, manifest prezent? De felul: “Promit că în acest moment pronunţ această frază”. Nu sună ciudat?

R.: – Bun, vă întreb foarte abrupt: despre ce este vorba în romanul În Zonă?

 

Râsete.

 

S.G.: – Sunt cel puţin patru sau cinci poveşti de dragoste. Cunoaşteţi bine istoria Statului lui Samo?

R.: – Al cui?!

S.G.: – Al lui Samo.

R.: – Nu. Este o poveste din roman?

S.G.: – Nu. Statul lui Samo: real, istoric. Foarte important pentru istoria slavilor.

R.: – Nu, nu ştiu. Are o legătură cu În Zonă?

S.G.: – Bineînţeles că nu. Este exact ceea ce am făcut acolo: am încercat să atrag atenţia asupra unei poveşti pentru a strecura neobservate altele. Din acelaşi plan face parte şi umorul. “Hai să râdem uitându-ne aici, un tip moare dincoace”.

R.: – Este un roman poliţist?

S.G.: – Cu siguranţă. Chiar dacă tocmai am spus că este unul mai ales de dragoste. Şi, eventual, în acelaşi timp, o hartă.

R.: – A cui?

S.G.: – A zonei, fireşte.

R.: – Apare şi personajul obsedant care v-a inspirat “Semnificaţia” din cel puţin cinci cărţi? (De la Letal. Vital. Verbal până la Versus Verso).

S.G.: – Masiv, desigur.

R.: – După Versus Verso, unde ne mai putem aştepta să ducă furia, neputinţa, dezamăgirea?…

S.G.: – În primul rând, ca redactare, În Zonă precedă Versus Verso.

R.: – După Intimitate şi obiectivitate?

S.G.: – Da. Punctul doi: În Zonă prilejuieşte (ca roman) o dislocare a privirii. Dezamăgirea este mult mai directă.

R.: – Cum se îmbină dislocarea cu directeţea?

S.G.: – Romanele au personaje. Optica lor implică dislocarea, dar (tocmai de aceea) poate să dea loc unor abordări mult mai dure. Chestie de joc.

R.: – Să ne aşteptăm la un soi de răzbunare personală?

S.G.: – Doamne fereşte! Paradoxul este Haydn ucigaş ori o femeie care zboară, una care nu-şi defineşte niciodată potrivit fidelităţile: amănunte, insinuări, devotament. Plus tensiunea “poliţistă” (chiar dacă nu există anchetatori în poveste).

R.: – O poveste poliţistă fără anchetă. Măcar poveştile de dragoste se bucură de cineva care iubeşte?

S.G.: – De mine, cel puţin: îmi iubesc personajele. Chiar şi pe cele ironizate. “Feroce” – ca să vă citez încă o dată.

R.: – Sincer, vi se pare credibilă imaginea unei femei care zboară?

S.G.: – Sincer, vi se pare credibilă imaginea unui tramvai în care toţi călătorii se calcă în picioare pentru că fiecare se uită la ecranul telefonului mobil? Am văzut asta chiar azi. Vă jur, există astfel de tramvaie. Amantele care zboară sunt aproape o întoarcere la normalitate.

R.: – Bun: de ce ar citi cineva În Zonă?

S.G.: – Există acolo o femeie superbă. Există şi Haydn, cafenele, un spital, animale şi nostalgii. Dar poate că mai ales o femeie superbă.

R.: – “Semnificaţia” din Versus Verso?

S.G.: – Iarăşi?! Nu. Ea este angajată în intriga secundară: nu o puteam trăda: doar ea contează.

R.: – Misterios roman.

S.G.: – Ca viaţa. Iertare de truism.

 

Ca de obicei, interviul s-a încheiat cu o şuetă neconsemnată,

dar salutar însoţită de nişte (noi) pahare.

În zonă, vântul mişca mai departe geamul.

 

Reporterestru