de Constantin Gheorghe
Înțeleg că la Festivalul de Film de la Berlin suntem reprezentați de o operă de mare respirație sexual-morală: incest între frați gemeni, urmat de fructificare. Cred că, după proiecție, sala va fi în delir! Eu aș merge mai departe, cu o proiecție gratuită pentru imigranții arabi, proaspăt sosiți în Germania. Să afle și ei unde au ajuns și care sunt obiceiurile și tradițiile locului. Iar la sfârșit să li se anunțe vestea cea mare: ”Voi ați fost aleși să fiți relocați în România!” Nu va vedea Berlinul așa un dor de ducă de la căderea Zidului Berlinului!
Acum, serios: noi, românii, am uitat ce înseamnă normalitatea. Iar acest lucru se vede cel mai bine în creația artistică. A nu se înțelege greșit: nu forma exprimării e de criticat, ci fondul. Nu mai știm să vorbim despre noi, despre problemele noastre, altfel decât prin subiecte de genul ăsta. Care sunt periferice, și nereprezentative. Dar pe care le ridicăm la rang de identitate națională. Dacă în felul ăsta credem că rupem gura târgului, s-o ținem tot așa…
