de Adrian Majuru
Contradicţiile formei se desfăşoară pe două planuri în natura umană: forma frumoasă şi golul interior şi interiorul plin şi deformarea exterioară. Constantin Beldie spunea despre tinereţea lui interbelică, cum au funcţionat parametrii unei astfel de contradicţii armonizate cu idealul său feminin: „orice om înţelept îşi doreşte o carte bună şi un sân de femeie rară”. Femeia rară era aceea cu interiorul plin şi cu o înfăţişare normală. Prototipul frumuseţii, a formei ideale dar a golului interior, lipsit de consistenţă spirituală este descris de N.D.Cocea, în romanul Pentr-un petec de negreaţă, prin cuvintele unui cocoşat pe nume Bergher, putred de bogat: „ce nu face o femeie pentru o pereche de ciorapi, un cot de mătase sau o limuzină?!”. Pentru „femeia rară” a lui Beldie exista un alt tip de ierarhie al valorii. Pe când diformii cu bani se pot bucura în tihnă de formele frumoase, cumpărându-le, un bărbat spiritualizat, chiar şi bine făcut dar fără gologani, se vede nevoit să trăiască, aşa cum a definit Camil Petrescu propriul destin valah: „dorinţei mele de a trăi absolut i se opune o realitate absolută”.
Există şi contrariul problemei, din perspectiva femeii cultivate cu înfăţişare normală şi aceea mediocră, avantajată însă de forme. Să fie oare proverbiala problemă a „formei fără fond” într-o dimensiune universală? Puţin probabil dacă ne gândim, de pildă, la relaţia dintre filozoful Bernard Levy şi cântăreaţa de cabaret Arielle Dombasle. Aceasta din urmă provine din înalta societate franceză, bunicul său fiind ambasador al Franţei în Mexic, iar şcoli pariziene nu tocmai ieftine i-au modelat apoi caracterul. Aşadar, şi formă, şi fond.
Britanicul Wilkinson vorbea însă de femeile valahe de la 1830-1840, care deşi „nu aveau ce mânca acasă toate visează palate şi catifea”. Şi astăzi multe adolescente şi femei în pragul maturităţii depline au un ideal asemănător: promovarea socială şi succesul cu ajutorul formei, eliminând armonizarea acesteia cu spiritul. În direcţia opusă se află bărbatul cu pretenţii sociale, consumator de forme feminine asezonate tipului de maşină sau culorii acesteia.
În vechimea nu foarte îndepărtată, boierii dar şi comercianţii sau negustorii de succes, ieşeau în trăsuri silenţioase pe drumurile ponosite ale Bucureştiului alături de frumoasele lor însoţitoare pentru afişarea de sine în faţa celorlalţi. Mulţi dintre aceia care ne-au vizitat oraşul în secolul al XIX-lea au descris acest contrast dintre forma strălucitoare, decupaj al unui Apus de lux, afişându-se artificial pe un fond local opulent prăbuşit, incolor. Finalul de secol XX a repus în drepturi acelaşi contrast istoric: maşini inaccesibile ca preţ pentru mulţi occidentali, deloc săraci, cu punga sau cu duhul, hodorogite prin găurile asfalturilor bucureştene, pentru aceeaşi seculară arătare de sine.
