De sărbători, un tânăr s-a poticnit în răscrucea prostului și a decretat că toate mâncărurile românești sunt de fapt turcești. Pornit avântat spre demitizare, noul nostru Rică Venturiano re-mitizează inconștient: ar primi o tingire peste ureche dacă l-ar auzi vreun grec, bulgar sau sârb că etichetează drept turcești mâncărurile balcanice.
Să luăm drept exemplu micii: orice demitizator știe că există mici și în Serbia și în Bulgaria și că de fapt micii nu sunt românești. Asemenea aiureli poate să debiteze doar cineva care nu a mâncat mici prin alte părți. De exemplu micii de la Chișinău sunt de o tristețe infinită, n-au nici o legătură cu ceea ce le place românilor. La fel și micii sârbești, uscați și seci, lipsiți de aromă. Sunt incomparabili micii din Serbia sau Republica Moldova cu cei românești, net inferiori pentru cineva obișnuit cu micii învârtiți pe grătarele carpato-danubiene-pontice. N-am nici un dubiu că pentru un sârb micii românești sunt semicruzi, unsuroși și mult prea aromați. Ceea ce ne aduce la esența problemei: este o chestiune de gust, obișnuință și practică. Micii românești sunt românești pentru că sunt pe placul românilor. Micii și sarmalele cu carne de porc nu au cum să fie turcești din simplul motiv că sunt cu carne de porc.
Și astfel ajungem la următorul pas în ceea ce privește originea mâncărurilor. Alimentația este în primul rând o chestiune de resurse: mănânci ceea ce ai, ceea ce crește pe teritoriul tău. În al doilea rând este o chestiune ideologică: în anumite zone unele mâncăruri sunt tabu; avem extreme de la chinezii care mănâncă orice merge cu spatele spre cer până la reglementările din Vechiul Testament. Abia în ultimul rând vine tehnica de preparare. Mănânci ceea ce ai în ogradă, dacă îți permite religia și gătești cum îți este mai ușor și iese mai gustos, indiferent de unde vine tehnica. Orice bucătărie națională din lumea asta se supune acestor reguli.
Iar de-a lungul timpului cele trei elemente se modifică, pentru că așa este istoria, o modificare continuă, un schimb permanent de idei și produse. Cine s-a ostenit să citească rețetele românești din vremea lui Constantin Brâncoveanu ar fi ușor uimit să afle că în bucătăria voievozilor se foloseau intens lămâile și portocalele – pentru a aminti doar două elemente dintr-un vast repertoriu de ingrediente ce nu au fost niciodată produse la paralela 45. În mod clar este vorba de rețete pentru cei bogați care își permiteau aceste produse importate; în al doilea rând avem o confirmare a celorlalte mărturii istorice care atestă comerțul intens al românilor cu Orientul Mijlociu. În același rețetar brâncovenesc găsim preparate cu origine franceze și italiene, desemnate ca atare. Boierii români de acum 300 de ani mâncau ce se găsea prin țară, ce reușeau să aducă de prin alte părți, gătind conform unor tehnici occidentale și orientale. Erau românești aceste mâncăruri? Cam da, pentru că erau adaptate gusturilor locale.
Eftimie a avut o intuiție: șaorma poate deveni mâncare românească în timp– pentru că este mâncată de români conform unei rețete adaptate gustului românilor, fără prea multe legături cu rețeta originală. La fel cum doner kebab pare să fi devenit mâncare națională germană: în Berlin sunt peste 4.000 de șaormerii, mai multe decât în Istanbul, după cum zice BBC. Tot de la BBC putem învăța cum se tratează subiectul originii istorice a unei mâncări, respectiv cazul humusului din năut, revendicat de greci, turci, sirieni, libanezi, evrei și mulți alți levantini .
de
