de prof. univ. dr. Sava N. Ionel
Scriam cu ceva vreme în urmă (Nicuşor Dan în căutarea drumului de la ONG la mişcare …/ 02.06.2016) despre dificultăţile apariţiei unui nou partid important pe scena politică. Chestiunea este valabilă în cele mai multe ţări europene. Ea este agravată de incapacitatea partidelor tradiţionale de a câştiga majoritatea şi de a forma guverne unicolor (Politica fără pasiune? / 12.08.2016).
Motiv pentru care, atunci când lipseşte un partid mic care să adauge 8-10 procente în talerul politic al guvernării, în democraţiile consolidate au apărut aşa-numitele „grand coalitions”, adică guvernele formate prin mariajul din interes al stângii (de obicei social-democrate) cu dreapta (cel mai adesea populara sau creştin-democrata). Un mariage de raison înseamnă că, de ochii lumii ne luăm, deşi nu ne iubim! Sistemele politice sunt suficient de consolidare pentru a permite coabitarea unor formațiuni altfel opuse politic.
În Spania, au trebuit repetate alegerile pentru ca partidul conservator să poată forma în sfârşit o majoritate la guvernare. Mişcarea PODEMOS, care a câştigat primăriile din Madrid şi Barcelona, a pierdut alegerile generale.
În Marea Britanie, partidul UKIP, care este mai degrabă o mişcare naţionalistă, eurosceptică şi populistă, a provocat referendumul BREXIT, punând astfel în dificultate atât pe conservatori, aflaţi la guvernare, cât şi pe laburişti, marcaţi de neîncrederea în leadership-ul partidului.
În Germania, partidul liberal FDP, numit în deceniile din urmă „partidul balama” pentru că era formaţiunea care decidea culoare politică a guvernării, nu a trecut pragul electoral în 2013. În consecinţă, singura soluţie a fost formare sus-numiteigrosse koalition 2013. Locul său este disputat de AFD, Alternativa pentru Germania, un fel de UKIP de Berlin.
România se îndreaptă către o situaţie similară la alegerile din noiembrie / decembrie 2016. (Eu cred că nu trebuiesc organizate alegeri după 1 decembrie). Cu sau fără domnul Cioloş, PNL nu depăşeşte 30 %. PSD se apropie de 40 %. Asta este ce pot şi nimic mai mult. Daca se va trece puţin sub sau niţel peste este doar jocul şanselor.
O coaliţie PNL-PSD este pe placul preşedintelui Johannis, a colaboratorilor săi şi a aliaţilor. Înseamnă stabilitate şi predictibilitate, dar o eficienţă mai redusă a guvernării.
Totuşi, atât PNL cât şi PSD doresc să evite coaliţia. Teoretic, se poate evita o coaliţie liberali-social democraţi doar dacă avem cel puţin un partid mic care să reuşească marea ispravă: formarea unei majorităţi prin intermediul unui partid balama, adică partidul care închide şi deschide sezonul politic 2016-2020.
Ce înseamnă asta? Partidul mare care va crea partidul mic este cel care va câştiga alegerile din noiembrie 2016 şi va guverna România până în 2020. Va avea autoritatea necesară la guvernare, în raport cu publicul şi nu în cele din urmă cu preşedintele. Mandatul locatarului de la Cotroceni va fi de asemenea la puterea votului acestei majorităţi politice.
Cum este posibil aşa ceva? Liberalii îl vor curta pe Nicuşor Dan şi nou înfiinţata USR. Sistemul întreg se va opinti pentru a umfla pânzele noii formaţiuni. Totuşi, 20 % creştere în trei luni este prea mult. Nu se pot fabrica procente chiar aşa. Decat daca se numara ca pe vremea lui Stalin. În opinia mea, USB/USR nu a reuşit să se transforme în mişcare (aşa cum încearcă Marian Munteanu cu Alianţa Noastră) şi, pe cale de consecinţă, a rămas un M1O al doilea. Adică un Monica Macovei cu nadragi. Sau, mă rog, în fundoshi (chiloţi de sumo). Ăsta e Nicuşor acum. Un post-ONG admirat, dar nu consacrat politic. Doar o minune îl poate propulsa la 20 de procente. Iar acea minune se numeşte trecerea de la activismul cu bani la cel de-adevăratelea, din vocaţie. Este povestea lui David şi Goliat. Nu mărimea (banii) contează, ci strategia.
La rândul lor, social-democraţii vor investi în ALDE. Formaţiunea domnului Tăriceanu are, la acest moment, şansele să atingă 8-10 % şi, împreună cu PSD, după redistribuire, să formeze o majoritate. Ce îi lipseşte este acea majoritate convingătoare care să dea şi primul ministru. Dacă ar forma o coaliţie înainte alegeri, se prea poate să atingă 50% şi să forţeze pe Klaus Johannis să numească un prim-ministru al „lor”. În opinia mea, PSD şi ALDE sunt mai puternice separat, însă ar putea obţine împreună pe liste scorul care dă prim-ministrul. Ceea ce ar fi mai sigur.
Cea mai bună strategie a lui Liviu Dragnea ar fi să asigure cele 37-40 de procente ale PSD şi să mute efortul campaniei în creşterea ALDE.
În sfârşit, există şi PMP-ul fostului preşedinte Băsescu, care a achiziţionat ceea ce USR-ul lui Nicuşor Dan nu are încă: o structură teritorială care să organizeze mobilizarea pentru alegerile de la sfârşit de an. Poate că este o structură „ciuruită”, dar fostul UNPR are capacitatea de a asigura intrarea în parlament al PMP.
De pe tribunele parlamentare, Băsescu ar putea decide în ce parte se închide „balamaua”: spre stânga la PSD şi aici va ieşi la iveală UNPR, spre dreapta la PNL şi vor face un pas înainte foştii pedelişti.
Iată cum un mic partid poate face politica mare în România. Cine să fie deci balamaua politică in 2016 ? USR, ALDE, PMP, PRU sau AN?
