de Constantin Gheorghe
Cum tot spun, sunt ateu. N-ar trebui, după standardele acestei țări de doi bani, să-mi pese de credincioși. Ba, mai mult, ar trebui să mă alătur găștii care face mișto gros de credincioși, oricare ar fi sărbătoarea lor: Paștele, Crăciunul, Rusaliile sau mai știu eu ce altă sărbătoare. Insulta este la ordinea zilei.
Ei bine, nu, n-am de ce să mă alătur! Să ne vedem fiecare de ale noastre, și să ne respectăm. Nu te obligă popa să intri în biserică, nu te aleargă nimeni pe stradă pentru că nu te închini când treci prin fața bisericii.
Nu poți face mișto de oricine și de orice. Nu poți duce totul în derizoriu. Cultura asta nenorocită a confruntării ne-a adus unde suntem acum. Dacă ne uităm la noi, vedem un popor urât: violent, intolerant, disprețuitor față de diversitate, incult. Ne credem buricul pământului, când, de fapt, nu se uită nici dracu la noi, câtă vreme rămânem într-o perpetuă preistorie.
Asta e, ne place sau nu. Trebuie să ne schimbăm. Iar asta cere timp, și voință. Dacă timp s-ar mai găsi, voința ne lipsește cu desăvârșire. Nu vrem să ne schimbăm. Avem o părere prea bună despre noi, și una prea proastă despre ceilalți. Nu vedem rostul schimbării. Cică ne apărăm sărăcia, și nevoile, și neamul. Nu, ne apărăm înapoierea, lipsa de valori morale și etice. Mă tem că nici credința nu ne folosește prea mult, de vreme ce credem doar cu numele. Pentru că dacă am crede cu adevărat, am arăta cu totul altfel. Ca oameni, și ca popor.
