de Constantin Gheorghe
Oameni buni! Nu ne vedem noi fiecare de ale noastre? Cine vrea, crede, cine nu, nu! De ce ăla care crede trebuie să-i scoată ochii ăluia care nu crede, și invers? De ce automobiliștii trebuie să se înjure cu bicicliștii, și împreună să-i spurce pe pietoni, și invers? Ăia de la privați să-i urască pe ăia de la stat? Lista e lungă. Și ne arată ca fiind o nație plină de frustrări, intolerantă și incapabilă de solidaritate. Absolutizăm interesul propriu și negăm celorlalți dreptul de a avea un interes, oricare ar fi el.
Ca indivizi, trăim într-un veșnic conflict cu toată lumea. Suferim de mania persecuției: toți ceilalți ne sunt dușmani, să le dăm deci la temelie! ”Să moară toți dujmanii mei!” zice cântecul, nu? Deci să moară! Noi nu știm ce înseamnă iubirea aproapelui, știm doar să-l urâm, ne dorim fierbinte să-i moară și lui capra. Nu știm nici ce-i dialogul, compromisul, consensul. Avem dreptate la modul absolut, chiar și când greșim grav. Vrem să impunem celorlalți viziunea noastră, fără să ne pese de părerile celorlalți.
E vremea să constatăm că în acest mod de a ne raporta la ceilalți stă marea problemă a societății românești, și de aici trebuie să înceapă schimbarea, de la felul în care ne vedem pe noi, și-i vedem pe ceilalți. Asta, dacă mai putem schimba ceva…
